Dicționar liturgic

metania - plecăciune până la pământ sau îngenunchere şi ridicare însoţită de semnul Sfintei Cruci şi de o rugăciune, de exemplu: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătorul“) - este un gest ritual şi liturgic care însoţeşte rugăciunea.

Ea este practicată în rugăciunea personală, particulară, dar şi în Biserică, mai ales în perioada postului. În Postul Mare, metaniile sunt făcute împreună cu rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele“. Mătănii (komboskini) se numesc şi nişte şiruri de mărgele pe care le ţin pe încheietura mâinii călugării creştini şi membrii altor religii (de pildă, rabinii) şi după care, rotindu-le cu degetele, îşi socotesc rugăciunile şi metaniile. Metaniile sunt atribuite Sfântului Pahomie cel Mare, în veacul al patrulea, care ajutau pe călugări, mai ales pe cei care nu ştiau carte, să împlinească un canon de rugăciuni şi de metanii. Este folosită mai ales în lumea monahală pentru a împlini cuvântul Sfântului Apostol Pavel „Rugaţi-vă neîncetat“ (I Tesaloniceni 5, 17). Simbolic, mătania, ca şi simpla îngenunchere la rugăciune, este o mărturisire a căderii omului în păcat şi ridicarea lui prin Iisus Hristos. Ea este semnul smereniei şi postirii în Biserică. Smerenia este necesară în Biserică pentru umplerea de Hristos şi pentru lepădarea de patimile egoiste ale vieţii.