Dicţionar liturgic

- apolis ( - apolisis â eliberare, ieşire; slv. otpust): rugăciune sau formulă de încheiere a slujbei divine, când credincioşii erau liberi să plece. Apolisul se face printr-o formulă de binecuvântare pe care preotul o rosteşte în faţa uşilor împărăteşti, pomenind în rugăciune pe Mântuitorul Hristos, cinstit în funcţie de evenimentul mântuitor prăznuit (la Crăciun, se spune Cel ce în peşteră s-a născut şi în iesle a fost culcat, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru), pe Maica Domnului (pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale), pe sfinţii zilei săptămânale (luni - sf. îngeri, marţi - Sf. Ioan Botezătorul etc. ), pe sfinţii ocrotitori ai Bisericii, pe autorul Sfintei Liturghii (dacă este vorba de apolisul Liturghiei), pe sfinţii prăznuiţi în ziua respectivă (din calendar), pe Sfinţii Părinţi.

La sfârşitul Sf. Liturghii, preotul dă anafura după Apolis: „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni... Slavă Ţie, Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ţie... Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi!“. Sunt chemaţi în ajutor sfinţii, ca să fie mijlocitori pentru noi prin rugăciunile lor către Dumnezeu. Apolisul se face la toate slujbele - Vecernie, Liturghie, Botez, Cununie etc. -, după care credincioşii pleacă. Apolis se numeşte şi Odovania (Otdania), adică ultima zi de slujbă a după-serbării care urmează sărbătorilor împărăteşti şi marchează sfârşitul, dezlegarea sau încheierea sărbătorii (Liturgica generală, Bucureşti, ed. a II-a. 1993, p. 248). (pr. asist. dr. Ioan Valentin ISTRATI)