Dicţionar liturgic

Cântarea antifonică este cântarea executată de doi psalţi sau două coruri, în mod alternativ. Ea mai este cunoscută ca şi "cântare la două strane", indicând locurile consacrate în biserică - cele două abside ale naosului - unde cântăreţii se constituie în strana dreaptă, respectiv cea stângă. Este o formă foarte veche a cântării liturgice care a dispărut din cele mai multe biserici de la noi, dar care se mai păstrează totuşi în unele mănăstiri şi catedrale chiriarhale. Cântarea antifonică îşi are originea în Vechiul Testament, unde era folosită în Cortul Sfânt, iar mai târziu în Templu. Un exemplu de cântare antifonică este şi ceea ce a văzut proorocul Isaia când serafimii se rugau înaintea Domnului zicând unii către alţii: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!" (Isaia 6, 3). Prima formă a cântării întâlnită în rândul creştinilor a fost cea comună, într-un singur glas. Această cântare era fără îndoială cel mai des practicată de creştinii din Biserica primară. (Dragoş-Mihail Olteanu, realizator Trinitas TV)