Dicționar teologic: Isihasm
Isihasm (gr. Isihia - tăcere, linişte, concentrare interioară)
Disciplină ascetică de origine monahală, născută în sec. 4-5, între călugării pustiului sketic, care se osteneau să înainteze pe calea desăvârşirii spirituale a urcuşului neîntrerupt către Dumnezeu.
Incursiune istorică
Apărut în mediile monahale ca disciplină ascetică, isihasmul ne duce cu mintea la Părinţii rugători, la Părinţii pustiei, la cei care au exersat această comuniune cu Dumnezeu în rugăciune: Macarie Egipteanul (cca. 300 - cca. 390), Evagrie Ponticul (346-399), din pustiul nitric, Diadoh al Foticeei şi Cuviosul Ioan Scărarul (cca. 580 - cca. 650).
Din această asceză contemplativă, isihasmul s-a născut în secolele 4-5 ca învăţătură teologică şi s-a dezvoltat o mişcare spirituală specifică misticii răsăritene, al cărei reprezentant de seamă este Sfântul Simeon Noul Teolog, din vestita Mănăstire Studion, din Constantinopol.
Această tradiţie ascetică a Răsăritului, care s-a fixat încă din epoca apostolică şi s-a păstrat de-a lungul veacurilor până în zilele noastre, își are temeiul în cuvintele Mântuitorului: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), precum și pe îndemnurile Sfântului Apostol Pavel: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5, 17) și „Stăruiți în rugăciune” (Coloseni 4, 2).
|
Rugăciunea inimii Un rol deosebit de important în acest urcuş duhovnicesc îl are Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus. Scopul principal al rugăciunii este curățirea inimii, dar, pentru ca mintea omului să nu fie în împrăștierea grijilor vieții, ci adunată, rugăciunea trebuie să fie scurtă. La început, isihia a fost practicată de părinţii deşertului având ca sursă de inspiraţie Filocalia, însuşindu-şi ca disciplină de dezvoltare a vieţii interioare invocarea continuă a numelui lui Iisus. Rugăciunea inimii, numită şi Rugăciunea lui Iisus, constă din repetarea cuvintelor „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Prin practicarea rugăciunii neîncetate s-a născut în Biserică isihasmul - dorul de liniște și trezvie sau starea de pace în contrast cu lumea agitată. Pentru părinţii isihaşti, teoria şi practica Rugăciunii lui Iisus, meditaţia în tăcere asupra numelui lui Iisus şi starea de linişte pe care aceasta o produce nu sunt un scop în sine. Isihia creează mai degrabă o stare în care se practică virtuţile, dintre care cele mai importante sunt curăţia inimii (apatheia), pocăinţa (metanoia) şi, mai ales, trezvia sau atenţia inimii (nipsis). Astfel, omul poate ajunge să-L trăiască pe Hristos asemenea Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Astfel, isihasmul a devenit un mod de trăire mistic-religios specific vieţii călugărilor care duceau viaţă de pustnici, în asceză aspră, şi viaţă mistic-contemplativă, în tăcere. Urmând învăţăturile Sfântului Dionisie Areopagitul şi ale Sfântului Simeon Noul Teolog, călugării susţineau că printr-o contemplaţie continuă, exercitată mult timp, se poate realiza o apropiere atât de mare de Dumnezeu, încât se poate ajunge la vederea luminii dumnezeieşti. Pentru aceasta era nevoie de o anumită metodă: se rostea neîncetat rugăciunea scurtă: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, reţinându-se în acelaşi timp şi respiraţia. La început, practicanţii acestei metode, numită Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea isihastă, nu vedeau nimic, însă, prin exerciţiu, ajungeau să vadă o lumină pe care o socoteau dumnezeiască, fiind asemenea celei văzute de Apostoli pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă a Domnului. |
|
Autenticitate şi actualitate În istoria isihasmului s-a declanşat însă o dispută din cauza călugărului grec Varlaam din Calabria, care i-a acuzat pe isihaşti de superstiţii şi de fals misticism. El susţinea că lumina taborică ar fi o lumină creată, mărginită şi vremelnică. Teoriile lui Varlaam au fost combătute de susţinătorul isihasmului, Sfântul Grigorie Palama, un nobil învăţat, care se retrăsese în anul 1318 la Muntele Athos, ducând o viaţă mistică şi ascetică. Ucenic al lui Nichifor Athonitul, Sfântul Grigorie Palama susţine, împotriva lui Varlaam, că lumina taborică nu este creată, ci este o emanaţie divină, veşnică, este o lucrare dumnezeiască. Întrucât disputa a luat proporţii, a fost convocat un sinod la Constantinopol în 1341, care s-a pronunţat în favoarea isihasmului. Mai târziu, isihasmul a fost definit ca doctrină a Bisericii de Răsărit la sinodul ţinut la Constantinopol în 1351. Isihasmul s-a răspândit în toată lumea ortodoxă, prin intermediul textelor adunate la sfârşitul sec. al 18-lea sub numele de Filocalia. În secolul 20, Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae a iniţiat traducerea integrală în limba română a scrierilor filocalice, cărora le-a adăugat introduceri şi numeroase explicaţii. De asemenea, marele teolog român scria în Filocalia (vol. 8) despre existența în Țările Române a unei tradiții isihaste și filocalice neîntrerupte cel puțin din secolul al 14-lea. Practica rugăciunii neîntrerupte nu este destinată numai monahilor. Sfântul Grigorie Palama a afirmat de mult ori acest lucru, iar multe dintre Omiliile sale devin mărturii că liniştirea şi rugăciunea curată pot fi accesibile oricui vrea să facă experienţa realităţilor dumnezeieşti. Duminica a doua din Postul Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama, marele teolog al rugăciunii isihaste. |
Bibliografie generală
1 Leb Ioan Vasile, „Isihasm”, în Ștefan Buchiu, Ioan Tulcan (coord.), Dicționar de teologie ortodoxă, Ed. BASILICA, București, 2019.