Dimensiunea sacrului în pictura lui Dimitrie Gavrilean
Născut la Voroneţ în anul 1942, Dimitrie Gavrilean a urmat Academia de Arte „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, fiind discipol eminent al maestrului Corneliu Baba. Munca din atelierul de creaţie şi-a împletit-o cu vocaţia de profesor la Facultatea de Arte Vizuale şi Design a Universităţii de Arte „G. Enescu“ din Iaşi, fiind rector al acestei instituţii în anii 2000-2004. În această calitate a ctitorit Capela „Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie“ din cadrul Universităţii de Arte, capelă care, sfinţită în anul 2003 de Părintele Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, făcea din Universitatea de Arte de la Iaşi prima instituţie de învăţământ artistic din România cu o biserică ortodoxă în interior.
În urmă cu o lună s-a împlinit un an de la trecerea la cele veşnice a pictorului Dimitrie Gavrilean, personalitate emblematică a şcolii ieşene de pictură. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel mărturisea cu acest prilej despre artistul moldovean că a trăit arta nu doar ca pe o bucurie pământească, ci mai ales ca pe o suferinţă tămăduitoare şi ca pe o nevoinţă care deschide porţile veşniciei.
Viziunea iconică
În peisajul plastic contemporan, Dimitrie Gavrilean şi-a definit personalitatea artistică în legătură directă cu identitatea naţională. În tablourile sale, el a reprezentat la cote maxime imaginarul rural autohton din Bucovina, miturile fundamentale româneşti, cele ancestrale, precum şi cele abia creştinate. Dacă în anii tinereţii s-a aplecat cu interes asupra spiritualităţii ţărăneşti cu puternice accente mitologice, păgâne, la vârsta senectuţii, artistul a zăbovit asupra înţelesurilor tainice ale spiritualităţii ortodoxe, aşa cum au fost ele reflectate în pictura celebrelor biserici medievale de la Voroneţ, Humor, Suceviţa şi Moldoviţa, în preajma cărora a copilărit.
Viziunea pe care Dimitrie Gavrilean o imprimă plasticii româneşti este una iconică, de factură bizantină, fiind un deschizător de drumuri în acest sens. Dintotdeauna arta a evoluat între cei doi poli opuşi: ai materiei şi ai dematerializării, ai încarnării şi ai dispariţiei. Or unicitatea tablourilor lui Dimitrie Gavrilean vine din aceea că reprezintă lumea sub dublul ei aspect, material şi spiritual deodată. Materia este reprezentată de artist în duhul iconografiei ortodoxe, „transparentă“ pentru harul lui Dumnezeu, plină de energie, iar cerul cu pământul fuzionează armonios.
Putem vorbi în pictura lui Dimitrie Gavrilean de o adevărată dimensiune a sacrului creştin, dimensiune oferită şi prin intermediul limbajului pictural, unul prin excelenţă al simbolurilor. Pictorul s-a implicat activ în valorificarea creştină a unor simboluri mitice, reprezentându-le într-un context conceptual creştin prin care a urmărit identificarea sacrului în profan, indicarea materiei ca având un fundament spiritual şi posibilitatea spiritualizării acesteia.
Dar Dimitrie Gavrilean nu a oferit doar valenţe creştine unor simboluri mitologice, ci chiar a integrat în multe din lucrările sale o serie de simboluri sacre creştine cum ar fi: îngerul, bătrânul înţelept, biserica, porumbelul, cocoşul, simboluri pe care le-a preluat din iconografia creştină de tradiţie bizantină şi cărora le vom oferi în cele ce urmează o analiză mai atentă.
Prezenţa angelică în lucrările pictorului Gavrilean
În arta sacră îngerii ocupă un loc important, ei fiind fiinţe intermediare între Dumnezeu şi lume. Iconografia îngerilor conţine un poliformism bogat, ei fiind reprezentaţi în funcţie de rangurile şi numele pe care le poartă în intervalul dintre om şi Dumnezeu. Cei care sunt mai apropiaţi de spaţiul pământesc sunt reprezentaţi antropomorf, iar cei care stau foarte aproape de Scaunul Sfintei Treimi sunt reprezentaţi mult mai stilizat, doar sub forma unor elemente de simbol, cum ar fi aripile, ochii şi cercurile.
Acelaşi mod iconografic de reprezentare a îngerilor îl abordează şi pictorul Gavrilean într-o serie de lucrări atât cu tematică religioasă, cât şi cu tematică mitologică. Astfel, în tablourile „Cel Vechi de zile“, „Tronul Etimasiei“ şi „Iisus Pantocrator“, în reprezentarea Serafimilor „cu şase aripi“, a Heruvimilor „cu ochi mulţi“ şi a Tronurilor (cercuri înaripate) pictorul se inspiră din întreaga iconografie bizantină, explorând însă în mod creativ reprezentarea compoziţională şi cromatică. Prin orientarea mâinilor, a aripilor şi prin îmbinarea cromatică a nuanţelor cald - rece, el scoate în evidenţă rolul acestor fiinţe de intermediari ai spaţiului dintre cer şi pământ.
În lucrarea cu subiect mitologic „Soarele şi vârcolacii“, pictorul l-a reprezentat pe Arhanghelul Mihail în zona centrală a compoziţiei cu mâinile întinse, îndemnându-i pe oameni să lupte împotriva indiferenţei. Deşi subiectul lucrării este mitologic, mesajul este unul profund creştin.
Bătrânul Înţelept este un simbol pe care Dimitrie Gavrilean l-a asociat în pictură Celui Vechi de Zile, iar în reprezentarea lui s-a inspirat atât din fresca medievală românească, ca în tablourile „Cel Vechi de Zile“ şi „Soarele şi vârcolacii“, cât şi din viaţa cotidiană, din anii copilăriei petrecuţi în preajma unor bătrâni înţelepţi din împrejurimile Voroneţului, ca în „Cimpoier“, „Cântarea Cântărilor“, „Floare albastră“, „Legenda meşterului Manole“, „Înţelepţii“.
Reprezentat în haine albe, cu părul lung şi barba albă, Bătrânul Înţelept sau „Cel Vechi de Zile“ se identifică în iconografie cu persoana lui Dumnezeu Tatăl, „Făcătorul cerului şi al pământului“, stăpânul veacurilor. În tablourile sale, Gavrilean oferă Bătrânului aceeaşi dimensiune plastică, însă îmbogăţită în sensuri. Astfel, bătrânul poate fi „înţeleptul satului“ („Înţelepţii“), un constructor sau ctitor de aşezăminte sfinte („Legenda meşterului Manole“) sau un instrumentist care „acompaniază“ dragostea curată („Cimpoieş“, „Cântarea Cântărilor“, „Floare albastră“).
În lucrarea „Soarele şi vârcolacii“ reprezentarea Bătrânului în prim-plan este una iconografică (cu aureolă şi veşminte), iar mesajul-creştin. Prin el, pictorul se adresează privitorului, îndemnându-l să lupte împotriva indiferenţei, pătrunzând într-un spaţiu al sacrului care duce la lumină. Cei indiferenţi la „chemarea cerului“ se transformă fără să-şi dea seama în vârcolaci care vor să „mănânce“, să „distrugă“ lumina din lume.
Permanent surprinde dorinţa de spiritualizare a spaţiului şi timpului
Acesta este un simbol sacru deseori reprezentat în iconografia bizantină, fie ca element peisagistic arhitectural, fie ca element principal (chivot) ca în tablourile votive cu ctitorii aşezămintelor sacre.
În multe din lucrările sale („Cimpoier“, „Căruţa proştilor“, „Nuntă la Voroneţ“, „Alai de nuntă“, „Soarele şi vârcolacii“, „Autoportret cu lupă“, „Visul unei nopţi de vară“, „Ritual de primăvară“, „Marele spiriduş“, „Căruţa orbilor“, „Alai“, „Floare albastră“), Dimitrie Gavrilean îşi exprimă dorinţa de spiritualizare a spaţiului şi timpului, introducând în peisajele rurale imaginea bisericii pe vârf de deal sau de munte. Crezul său artistic a fost permanent animat de convingerea blagiană conform căreia „veşnicia s-a născut la sat“ (Lucian Blaga - „Sufletul satului“), acolo unde „biserica, prin turla ei înaltă, intră în cer, iar cerul coboară pe pământ“, cum mărturisea artistul cu prilejul expoziţiei personale de la Gura Humorului din anul 2007.
În trei dintre tablouri („Legenda meşterului Manole“, „Nuntă la Voroneţ“ şi „Soarele şi vârcolacii“), biserica este reprezentată în centrul de interes ce sporeşte mesajul creştin al lucrării. În „Legenda meşterului Manole“, pictorul s-a inspirat din tipul iconografic al tabloului votiv prezent în majoritatea ctitoriilor voievodale româneşti, indicând ctitoria ca fiind o expresie jertfelnică nu numai a comanditarului, a ctitorului, ci şi a celui care o construieşte. Manole se jertfeşte pentru creaţia sa, iar jertfa îl „înalţă“.
„Nuntă la Voroneţ“ şi „Soarele şi vârcolacii“, alături de „Legenda Muntelui Găina“ sunt lucrări de referinţă în pictura lui Gavrilean. Ele reprezintă o ideogramă a întregii creaţii artistice, oglindind efortul depus de „pictorul misionar“ de-a lungul anilor în înţelegerea şi transformarea plastică, printr-o viziune creştină, a unui important simbol mitologic din cultura românească - Coloana Cerului, într-unul încărcat de sacralitate - Biserica. Iată cum.
În „Legenda Muntelui Găina“, lucrare de tinereţe, artistul evocă lumea satului românesc la ceas de sărbătoare, cu ţărani încinşi în horă, în tradiţionalele costume populare, cu trâmbiţaşi şi instrumentişti cocoţaţi pe stâlpi de piatră, cu luna şi soarele care au coborât aproape de muntele care s-a comprimat pe verticală, devenind un fel de centru al lumii. Totul se petrece într-un spaţiu atemporal, dinamic, haotic, aproape necosmicizat, ancestral, necreştinat.
„Nuntă la Voroneţ“ este lucrarea în care Dimitrie Gavrilean face pasul hotărâtor în „încreştinarea“ simbolurilor ancestrale, situându-le în curtea bisericii, mai exact, sub streaşina Voroneţului, pe care-l indică drept axă a lumii. Ceea ce impresionează în lucrare nu este numai biserica ce străpunge cerul cu turla ei, ci ideograma simbolurilor mitice juxtapuse: arborele - stâlpul - cocoşul, ideogramă ce indică cele trei substraturi ale devenirii spirituale româneşti, arborele sacru al preistoriei care a devenit coloană a cerului la geto-daci şi indicator al creştinismului prin cocoşul ce anunţă sfârşitul nopţii mitice şi venirea luminii creştinismului în lume.
„Soarele şi vârcolacii“, lucrare a maturităţii artistice, reprezintă expresia maximă de „încreştinare“ a Coloanei Cerului pe care o face maestrul Gavrilean în plastica românească. Aici, Coloana Cerului nu mai este nici muntele sacru, nici arborele cosmic, nici stâlpul cerului, nici coloana-cocoş, ci însăşi structura arhitectonică a Bisericii care, pe culmea de deal, susţine pe turla ei lumina în lume. În această lucrare cu accente apocaliptice autorul avertizează că adevărata coloană a cerului, axa salvatoare a lumii, nu poate fi alta decât Biserica, prin care Dumnezeu coboară în mijlocul oamenilor, ferindu-i de indiferenţa care ar putea spulbera lumina din lume.
Porumbelul este un alt simbol sacru pe care Dimitrie Gavrilean l-a reprezentat în tablourile religioase „Buna Vestire“ şi „Tronul Etimasiei“ şi l-a integrat cu aceeaşi semnificaţie creştină de imagine plastică a Duhului Sfânt în lucrarea „Soarele şi vârcolacii“. Spre deosebire de iconografie, unde această pasăre sfântă este reprezentată în mod stilizat, Gavrilean a utilizat toate mijloacele plastice ale tehnicii în ulei pentru a sublinia fie iuţimea de săgeată a coborârii Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria („Buna Vestire“), fie blândeţea cu care coboară lin, aproape insesizabil în mijlocul oamenilor („Soarele şi vârcolacii“).
Alte simboluri în pictura lui Gavrilean
Cocoşul este un simbol universal solar pentru că prin cântecul său anunţă răsăritul soarelui. În creştinism el este o emblemă a lui Hristos. Precum Mesia, el anunţă ziua care urmează nopţii.
În iconografia medievală românească, acest simbol este reprezentat cel mai des în Ciclul Patimilor, mai exact în scena Lepădării lui Petru, pe pereţii nordici ai naosului (Voroneţ, Moldoviţa şi Suceviţa), iar semnificaţia sa este aceea că prin strigătul său îi aminteşte Apostolului Petru cuvintele profetice pe care i le-a rostit Hristos înainte de Patimi: „Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine“ (Matei 26, 75).
În tabloul „Nuntă la Voroneţ“ cocoşul este reprezentat de Dimitrie Gavrilean atât în dimensiunea lui creştină, cocoţat pe un stâlp, dominând lucrarea, orientat în strigătul său spre turla bisericii, cât şi în dimensiunea „păgână“, ritualică, de „dans al cocoşului“ din finalul petrecerii de nuntă, reprezentat mult mai naturalist şi orientat cu ciocul în jos.
Lista simbolurilor sacre creştine reprezentate în pictură de maestrul Gavrilean ar putea continua şi cu simboluri precum corabia („Autoportret cu Arca Văzduhului“, „Arca Văzduhului“) şi peştele („Pescarul Amin“), prin ele artistul dorind să facă o reactualizare a unei lumi a „începuturilor“ de mult apuse.
Concluzionând, putem considera că pictura lui Dimitrie Gavrilean, prin universul simbolurilor sacre explorate, se situează la graniţa dintre sacru şi profan, reprezentând efortul cultural şi „misionar“ al unui pictor a cărui fibră ţărănească creştină l-a determinat ca pornind de la ample compoziţii inspirate din lumea satului românesc şi a miturilor ancestrale să ajungă la reprezentarea unor teme încărcate de sacralitate şi de mesaj profund creştin.