Diminutive

Ştiinţa şi practica acestei nevinovate manipulări sunt trăsături ancestrale la persoanele protectoare; este vorba, în primul rând, de mame care îşi alintă copilaşul sau pruncuţul, vorbind cu el

Cu prilejul unei vizite la stomatolog (de, probleme ale vârstei!), după câteva cuvinte de simplu contact politicos, te simţi teleportat, rapid şi cu mare graţie, în vremea copilăriei. Întins pe scaunul… de supliciu, afli, mai întâi, că pe umeri ai căpuşor („Bine, aşa, căpuşorul mai la dreapta puţin!“); după aceea, eşti rugat, frumuşel, să deschizi guriţa („Aşa, guriţa mare, mai mare!“) şi trebuie să răspunzi, în măsura în care poţi articula adverbe de afirmaţie sau de negaţie (cu guriţa ţinută mare!), despre care dinţişor sau măseluţă este vorba, din cele în care Doamna Doctor ciocăneşte (cu un cleştişor?): „Dinţişorul ăsta? Sau molărelul mai din fund?“. Cuvintele de alint sunt convocate, treptat, pe măsură ce tratamentul înaintează: „Cum s-a purtat molărelul? Bine?! Văd că gingioara s-a albit puţin, dar era normal; acum scoatem lucrărica asta de probă, mai luăm o amprentiţă şi în câteva zile suntem gata!“. Chiar aşa, Doamna Doctor se implică şi gramatical, este copărtaşă sensibilă la aventura noastră stomatologică, nu ne abandonează neliniştii care ne-a făcut pacienţii dumneaei. Admirabilă stratagemă lingvistică de temperare a emoţiei, ba chiar a unui soi de frică, explicabilă până la urmă şi prin faptul că, de obicei, ajungi la medic totdeauna… un pic prea târziu. Şi, atunci, ce este mai potrivit decât diminutivul de atenuare a gravităţii: „Uite, avem aici o căriuţă; hmm, este ceva mai profundă totuşi; va trebui să devitalizăm măseluţa; scoatem uşurel nervişorul şi gata!“. Dar poate că aşa comunică, în general, Doamna Doctor? Te poţi convinge însă imediat că altfel stau lucrurile, dacă tragi cu urechea la felul cum i se adresează asistentei; termenii sunt… maturi: „Dorina, dă-mi o hârtie de contact!“; „Am nevoie de o freză de…“; „O turbină, te rog“ etc. Stimate cititorule, dacă ai trăit deja aceeaşi experienţă lingvistică sau dacă, forţat de împrejurări, vei lua cunoştinţă în cele ce urmează cu această zonă a delicateţii, să nu te consideri un răsfăţat al soartei; toţi medicii stomatologi (sau, probabil, aproape toţi) folosesc acest mijloc de apropiere psihologică faţă de pacienţi şi n-ar fi de mirare să-l fi deprins din cabinetele de practică de la facultate, şi nu numaidecât la secţiile de stomatologie infantilă, sau, cu alte cuvinte, de stomatologie pediatrică. Iar ingredientul psihologic are efecte benefice şi poate fi raportat la „fenomenul placebo“; ca şi în cazul medicamentelor sau substanţelor neutre din punct de vedere farmaco-dinamic, administrate bolnavului pentru a-i face plăcere, cuvântul liniştitor, dezmierdător este şi el un adjuvant terapeutic. Ştiinţa şi practica acestei nevinovate manipulări sunt trăsături ancestrale la persoanele protectoare; este vorba, în primul rând, de mame care îşi alintă copilaşul sau pruncuţul (şi se autoalintă), vorbind cu el: „Hai la mămica în brăţică, să-i dăm băieţelului (sau fetiţei) păpică şi apoi să facă năniţă, să crească odoraşul mărişor şi frumuşel“ etc. O stare sufletească transmisă apoi, de exemplu, în versurile colindelor ce descriu un Iisus „mititel şi-nfăşăţel, în scutec de bumbăcel“ sau „în faşă de arginţel“. Ne confruntăm, aşadar, cu o adevărată magie a cuvântului, remarcabilă din perspectivă socială, dacă ne referim, pentru comparaţie, la altă zonă a diminutivării omniprezente, cea a numelor de feluri de bucate înscrise în meniul de la un restaurant, însă (pornind de aici) şi în cărţile de bucate. Să nu crezi că o „fripturică de văcuţă“ va fi numaidecât fragedă; s-ar putea să-ţi cam rupi dinţişorii în ea!