Din el a răsărit floarea monahismului transilvănean

Străjuind la poalele Munţilor Trascăului, clopotele unui străvechi lăcaş monahal ortodox, reînviat de sub ruine de un vrednic păstor de suflete, părintele Dometie Manolache, vestesc moţilor şi întregului Ardeal că Mănăstirea Râmeţ se află acolo spre întărirea credinţei strămoşeşti şi a unităţii naţionale.

Voi începe să vorbesc despre acest părinte vrednic de pomenit spunând că a fost monah, iar lucrul acesta descrie totul despre el. Din chipul şi cuvintele sale răsărea cea mai sinceră smerenie, încât greu era să pleci de la el fără să rămâi uimit. Despre acest "atlet al lui Hristos", părintele Dumitru Stăniloae spunea că este "un erou al credinţei, un suflet de mare sfinţenie şi puritate". Arhimandritul Dometie a fost unul dintre cei mai iscusiţi duhovnici ai Mănăstirii Râmeţ, un adevărat pilon al monahismului românesc din Transilvania. Deşi nu l-am cunoscut faţă către faţă, părintele Dometie mi-a dezvăluit întâia dată din poeziile lui Ioan Alexandru, unul dintre cei mai mari poeţi creştini, care i-a închinat o poezie: "Dometie era păstor frumos/ Mă uit la voi surorile lui toate/ Eu cred că semăna cu ce-i mai bun/Din câte-au fost Ardealului lăsate/ Eu cred că a murit fără de trup/ Nu mai era nimeni acasă/ Şi sufletul prin moarte l-a trecut/ Cum treci prin râu în braţe o mireasă. / Şi de aceea este-ntreg aici/ Şi a plecat întreg în altă parte/ Ca, oriunde ai fi, să fii cu el/ Şi pe pământ, şi dincolo de moarte" ("Dometie de la Râmeţi"). "Acest prunc se va face om mare, căci are glas puternic" S-a născut în satul Mărculeşti, la poalele Munţilor Pănătău din judeţul Buzău, în 1924, într-o zi de octombrie. A fost cel de-al patrulea din 12 copii ai unor părinţi evlavioşi şi muncitori, Ion şi Filofteia, care l-au crescut prin truda braţelor, în frică de Dumnezeu, în ascultarea şi respectul celor mai mari, cu simţul răspunderii şi al muncii. La botez se spune că a plâns atât de tare, încât părintele Toma, cel care l-a botezat, a spus: "Acest prunc se va face om mare, căci are glas puternic". Acelaşi lucru l-au dat de înţeles şi anii săi de şcoală, în care a fost mereu primul. A terminat Seminarul Teologic de la Buzău şi Institutul Teologic din Bucureşti, peste tot primind calificativul "excepţional". Şi-a dorit dintru început să îşi închine întreaga viaţă lui Hristos, drept care, la 6 iulie 1949, la aceeaşi dată la care avea să treacă la cele veşnice, a intrat în obştea Mănăstirii Prislop. A fost călugărit împreună cu arhiepiscopul Antonie Plămădeală, viitorul mitropolit al Ardealului, fost coleg de facultate şi bun prieten, care îşi va aduce aminte cu drag în nenumărate rânduri de părintele Dometie. Primind preoţia, a fost stareţ şi preot misionar timp de zece ani în mai multe sate şi mănăstiri din Ardeal, printre care Prislop, Dragomireşti şi Ciolanu. În anul 1959 a fost numit duhovnic la Mănăstirea Râmeţ şi preot misionar în satele mocanilor din Munţii Apuseni, unde timp de 26 de ani a slujit monahismului şi Bisericii cu totală dăruire, până în vara anului 1975, când arhimandritul Dometie s-a mutat la odihna cea de veci. O prezenţă sfântă, care creşte odată cu anii În mijlocul maicilor din mănăstire, el a aprins flacăra credinţei. Deşi au trecut 36 de ani de când a plecat la cele veşnice, duhovnicul de la Râmeţ a rămas la fel de prezent în inimile maicilor şi ale credincioşilor care l-au cunoscut şi vizitează mănăstirea transilvană. Este o prezenţă sfântă, care creşte odată cu anii. Peste tot, pe culoare, în chilii, la trapeză, veghează fotografii înfăţişând un călugăr simplu, blând, extrem de uman în aspect, cu o faţă de om bătut de gânduri şi de griji, asemenea unui marinar de vânturile mării, cu o ţinută extrem de modestă, amintind-o pe cea a pustnicilor sau a călugărilor rătăcitori. Viaţa mănăstirească în Transilvania nu era într-o stare prea înfloritoare, ca în Muntenia şi în Moldova, realitate pe care părintele Dometie o cunoştea. Întreaga viaţă el a dorit să-şi închine toată puterea de muncă întăririi credinţei strămoşeşti şi unităţii neamului. De aceea, a socotit că nu putea să slujească mai bine acestui ideal decât printr-o reînviorare a vieţii mănăstireşti din Transilvania. Fiecare maică are propria poveste cu părintele Dometie despre intrarea în mănăstire. Toate fuseseră alese de părintele cu deosebită grijă, pentru că el considera că miresele lui Hristos se cuvine să provină dintre fiicele cele mai bune, mai frumoase, mai curate, mai dârze pe care le are familia, iar nu dintre acelea care nu-şi pot afla un alt rost în viaţă. Astăzi, sămânţa aruncată şi îngrijită cu atâta trudă de duhovnicul Dometie a înflorit, dând naştere unei mari lavre a monahismului românesc, probabil cea mai mare mănăstire de obşte pentru maici de pe pământul românesc. Muncea şi se ruga necontenit Arhimandritul Dometie a îmbinat slujirea călugărească cea mai aspră cu slujirea totală a lumii, probabil ca nimeni altul. Oamenii dimprejurul Mănăstirii Râmeţ şi din toate colţurile ţării veneau la părintele, în care găseau sprijin şi alinare necontenit. Prin el, mănăstirea nu se mai mărginea la hotarele lumii, ci erupea în lume. Într-un fel, părintele Dometie dăduse o ţinută călugărească întregului ţinut. Trăia slujirea monahală cu o naturaleţe totală, nicăieri nu cunoşteai vreo suferinţă pentru a-şi respecta condiţia monahală. În toate cele ale Bisericii a fost un luptător de linia întâi, neprecupeţindu-şi forţele, mereu gata de jertfa supremă. Mulţi îşi amintesc cum dăruia tot ce avea la el, până şi cămaşa pentru cel ce era în nevoie. Muncea şi se ruga necontenit. În pauzele dintre slujbele din biserică sacrifica puţina odihnă şi efectua lucrări gospodăreşti: săpa în grădină, aducea lemne din pădure şi câte altele. Adesea era văzut spărgând pinteni de piatră din munte pentru a construi trapeza. Altădată, părintele era în apa Râmeţului până la brâu, împreună cu alţi credincioşi, străduindu-se să rostogolească bucăţi de stâncă de câte 200-300 kg, dislocate din munte, pentru a consolida malul dinspre mănăstire. Vorbele sale calde de învăţătură se rezumau în câteva cuvinte, pline de miez duhovnicesc. El însuşi spunea într-una din scrisorile sale către obştea de la Râmeţ: "Se înţelege, tot ce am scris până acum aş rezuma la o singură frază: Crede, nădăjduieşte, rabdă, smereşte-te, iubeşte ca Iisus! În puterea acestor cuvinte stă toată taina mântuirii şi fericirii noastre. Cine înţelege să înţeleagă şi cine poate să cuprindă şi să împlinească, ferice de el". Teolog distins, părinte duhovnicesc greu de egalat, o adevărată floare în grădina Bisericii Ortodoxe Române, despre părintele Dometie Manolache, mitropolitul Antonie Plămădeală spunea cu dragoste că era "un mare duhovnic, mort prea devreme, dar aproape canonizat de cei care l-au cunoscut".