Doctorat de referinţă în Teologie, la Cluj Napoca

La Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca a avut loc susţinerea publică a tezei de doctorat cu titlul „Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul Isaac Sirul. Itinerariul spiritual de la «dreptatea ascetică» la «dragostea duhovniceasc㻓, susţinută de Valentin Cosmin Vesa.

Lucrarea a fost realizată sub îndrumarea Înaltpreasfinţitului Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, în calitatea de profesor universitar doctor, titularul şi specialistul disciplinei de Spiritualitate creştină, de la facultatea clujeană. Din comisia prezidată de pr. prof. dr. Vasile Stanciu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă clujene, au făcut parte pr. prof. dr. Vasile Răducă, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, pr. prof. dr. Gheorghe Popa, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, şi pr. prof. dr. Ştefan Iloaie, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Valentin Vesa este absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Alba-Iulia, cu studii masterale şi doctorale în Elveţia, la Ecumenical Institute of Bossey şi Italia, la Instituto Teologico SantâAntonio Dottore, Padova, bun cunoscător al limbii siriace şi al principalelor limbi de circulaţie internaţională, autor a două lucrări de specialitate („The Experiential Theology of the Saints and its Ecumenical Role: St. Isaac the Syrian and St. Thérčse of Lisieux. Comparative Study“, Alba Iulia, Reîntregirea, 2011; şi „Cântând milele Domnului. Introducere în teologia Sfântului Isaac Sirul“, Alba Iulia, Reîntregirea, 2010,), iniţiat şi în câmpul traductologic (Virgil Gheorghiu, „Hristos în Liban. De la Moise la Palestinieni“/ titlul original: „Christ au Liban: De Moďse aux Palestiniens“, Plon, 1979/ Alba Iulia, Reîntregirea, 2008).

Discurs ştiinţific şi comuniune

În introducerea tezei, autorul sugerează cheia hermeneutică pentru o lectură adecvată a operei lui Isaac: gnoseologia, îndeosebi gnoseologia divină, pentru că aceasta reprezintă interesul major al Siriacului: acela „de a descrie un itinerariu detaliat al cunoaşterii, pornind de la o percepţie simplă, naturală, şi urcând până la o gnoseologie duhovnicească“ (p. 8). Autorul distinge două planuri pe care îşi va desfăşura cercetarea: un plan al „gnoseologiei teologice“, mai familiar prin denumirea de „cunoaştere dogmatică“, care se lasă mai uşor prinsă în concepte şi care, de aceea, poate fi mai lesne înţeleasă de raţiunea discursivă, şi un alt plan al „gnoseologiei duhovniceşti“, al cunoaşterii prin experienţă, ca un urcuş ascetico-mistic întreprins de omul asistat şi consistent ajutat de harul divin, har care şi lucrează purificarea întregii fiinţe. Inconvenientul major, sau, mai degrabă, stimulentul decisiv, al cunoaşterii duhovniceşti este acela că ea nu se lasă prinsă în concepte, că raţiunea discursivă se dovedeşte neputincioasă în articularea, prezentarea, sistematizarea acesteia, că pentru înţelegerea ei - tot pe calea experienţei subiective - este nevoie de un demers ascetico-mistic similar din partea celui ce caută să înţeleagă. Într-o formulare liturgică, cultică: „Gustaţi şi vedeţi că e bun Domnul!“. Din acest punct de vedere, teza de doctorat răspunde atât academicilor şi cercetătorilor din mediul universitar, cât şi oamenilor duhovniceşti, interesaţi de viaţa mistică: ea este atât discurs ştiinţific, cât şi impuls spre comuniunea vie, trăită, cu Dumnezeu.

Sfântul Isaac Sirul spune tranşant şi fără urmă de echivoc: ţelul vieţii ascetice este cunoaşterea şi simţirea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nici raţiunea autonomă, nici inima iraţional exaltată nu pot ajunge singure la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, care angajează întreaga fiinţă umană. Tipul de cunoaştere pe care Dumnezeu îl oferă omului şi care a fost inaugurat de Întruparea lui Hristos „este unul integral, holistic. (...) Cunoaşterea a fost vindecată în Hristos, organele care participă la această cunoaştere, dar şi perspectiva sub auspiciul căreia se desfăşoară această cunoaştere au fost îndreptate. Atât gândirea, care stă la baza cunoaşterii raţionale, cât şi simţirea (simţurile), care stă la baza cunoaşterii experienţiale, au fost vindecate în Hristos. Cele două tipuri de cunoaştere au devenit două dimensiuni ale unicei cunoaşteri teologice (duhovniceşti)“ (pp. 91-92).

Caracterul holistic, integral al acestei cunoaşteri nu poate fi exprimat decât într-un limbaj mai degrabă apofatic: odată limpezită întreaga fiinţă, cunoaşterea devine necunoaştere (expresia sugerând tocmai „ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit“ - 1 Cor. 2, 9), vorbirea devine tăcere, iar rugăciunea şi meditaţia devin uimire şi beţie duhovnicească. Se trece, aşadar, de la discurs la contemplaţie, stare în care omul Îl trăieşte efectiv şi tot mai plenar pe Dumnezeu.

Nădejdea şi dragostea lui Dumnezeu

Foarte interesantă este motivarea pe care Sfântul Isaac o dă Întrupării Fiului lui Dumnezeu: nu păcatul lui Adam este cel care a determinat Întruparea, ci iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu faţă de lume. În acest sens, Valentin Vesa formulează următorul enunţ: „Putem afirma din capul locului că teologia întrupării la Sfântul Isaac presupune reluarea itinerariului unei poveşti de dragoste dintre Dumnezeu şi creaţie, parţial întrerupt de căderea lui Adam“ (p. 79). Întruparea, care este un act al supremei iubiri, face posibilă cunoaşterea desăvârşită a lui Dumnezeu de către oameni într-o maximă unire cu El; de aceea, chiar dacă Adam n-ar fi căzut, Dumnezeu tot S-ar fi întrupat. Este acesta un topos pe care îl mai întâlnim în literatura filocalică. În lucrarea „Răspunsuri către Talasie“, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea hotarului (definitului) şi a nehotărniciei (indefinitului), a măsurii şi a lipsei de măsură, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a înfăptuit în Hristos, care S-a dat în cele din urmă timpuri, aducând prin ea împlinire hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu“. Dacă Adam n-ar fi căzut, moartea pe cruce n-ar mai fi fost necesară, dar Întruparea tot s-ar fi realizat, căci „însăşi constituţia lumii, aşa cum a ieşit din gândul şi din actul creator al lui Dumnezeu, o îndrumă pe aceasta spre Hristos“.

„Iubirea nebună“ a lui Dumnezeu pentru lume este tocmai cea care, în viziunea Sfântului Isaac Sirul, anulează veşnicia gheenei. Gheena are o funcţie pedagogică şi terapeutică: pocăinţa şi întoarcerea la iubirea lui Dumnezeu sunt posibile chiar şi în gheenă. Este aici o viziune care nu consună cu perspectiva bibică a veşniciei raiului şi a iadului, aşa cum este aceasta mijlocită de înţelegerea literală a textelor scripturistice. În cuvintele siriacistului Sabino Chialŕ, „această idee a recapitulării întregii creaţii, exprimată nu atât ca o afirmaţie teologică, cât ca speranţă devenită invocare, are un temei în actul creator al lui Dumnezeu, în care orice realitate a fost marcată de amprenta divină, şi în mântuire, unde unirea dintre Dumnezeu şi om, arătată prin cruce, a revelat unirea tuturor cu Hristos, într-un fel de solidaritate care ne face să credem că nimic nu va fi pierdut“ ; iar în cuvintele lui Valentin Vesa, „temporalitatea iadului la Sfântul Isaac nu este o certitudine a credinţei, ci o certitudine a nădejdii, care se naşte dintr-o experienţă personală a dragostei lui Dumnezeu“ (p. 219). Tensiunea dintre dreptatea lui Dumnezeu, pe de o parte, şi iubirea divină, pe de alta, este rezolvată de Sfântul Isaac, din punct de vedere eshatologic, în favoarea celei din urmă. (Asist. dr. Adrian PODARU)