Domnii favorabile boierilor Cantacuzini în secolul XVII

După alungarea de pe tronul Ţării Româneşti a lui Constantin Şerban Basarab (1654-1658), următoarea domnie stabilă va avea loc abia peste douăzeci de ani, în timpul lui Şerban Cantacuzino (1678-1688). În acest răstimp s-au perindat la conducerea ţării cinci domni şi doi caimacami, alternând favoriţii marilor familii boiereşti Cantacuzino şi Băleanu.

După mazilirea lui Radu Leon (1664-1669), cel în timpul căruia s-a pictat ctitoria lui Constantin Şerban Basarab şi care a hotărât prin hrisov domnesc la 8 iunie 1668 ca aceasta să devină Catedrală mitropolitană, „Letopiseţul Cantacuzinesc“ consemnează că turcii „dat-au boiarilor voie să-şi aleagă domn pre carele vor pohti ei. Atunci ei cu toţii împreună făcură sfat şi aleseră pre un boier bătrân, anume Antonie dvornecul den sat den Popeşti, ot sud Prahova“. Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) este cel care reabilitează memoria postelnicului Constantin Cantacuzino prin pedepsirea lui Stroe Leurdeanul, după ce boierii Cantacuzini au dovedit că acesta comandase uciderea tatălui lor.

Legătura de rudenie dintre Constantin Brâncoveanu şi Ianache Văcărescu

Antonie Vodă din Popeşti este bunicul Mariei (Marica), cea care avea să devină, în anul 1674, soţia marelui dregător Constantin Brâncoveanu, viitorul domn martir. Se cuvine să amintim aici că sfetnicul Ianache Văcărescu, devotat voievodului român până la moarte şi cinstit ca mucenic alături de Brâncoveni, era frate vitreg al doamnei Maria Brâncoveanu. Această informaţie o consemnează Nicolae Iorga în „Inscripţii din Bisericile României“ (fascicula I, nr. 1-764, editura Minerva, Bucureşti, 1905, p. 269): „Ienachi Văcărescu nâa fost cumnatul Doamnei Marica, ca unul ce ar fi fost căsătorit cu o soră a ei, altă fată a lui Neagoe-Vodă, fiul lui Antonie din Popeşti, ci, precum arată Genealogia Cantacuzinilor, frate vitreg al Maricăi, născut din aceeaşi mamă, dar cu alt tată. Văduva lui Neagoe-Vodă ar fi luat pe Negoiţă Văcărescu. Cel mai mare dintre fiii săi a fost numit Constantin, după Brâncoveanu, iar cea mai mare din fete, Maria, după Doamnă. În 1714, lui i se tăie capul înaintea fiilor Brâncoveanului“. Doamna Marica Brâncoveanu era, aşadar, soră vitregă cu Ianache Văcărescu sfetnicul, având aceeaşi mamă, dar taţi diferiţi: Maria pe postelnicul Neagoe (fiul lui Antonie Vodă), iar Ianache pe Negoiţă Văcărescu. Facem aceste precizări deoarece s-a împământenit ideea că Ianache sfetnicul ar fi fost ginere al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Această legendă poate fi demontată cu uşurinţă, urmărind căsătoriile celor şapte fiice ale voievodului român: Stanca a fost căsătorită cu Radu Ilieş; Maria a fost căsătorită cu Constantin Duca Vodă; Ilinca a fost căsătorită cu Scarlat Mavrocordat şi apoi cu Şerban Greceanu; Safta a fost căsătorită cu Iordache Creţulescu; Ancuţa a fost căsătorită cu Nicolae Ruset; Smaragda a fost căsătorită cu Constantin Băleanu; Bălaşa a fost căsătorită cu Manolache Lambrino.     

„Letopiseţul Cantacuzinesc“ consemnează că, deşi „Antonie-vodă domniia foarte bine şi cu pace dăspre toate părţile şi avea liubov cătră toţi boirarii“, boierii Băleni „Hrizea vistierul, i Staico paharnicul, i Radul Ştirbei şi cu toată ceata lor cea dintâi, ca nişte răi hicleni, cu mari meşteşuguri, cu taină la turci au umblat de au stricat domniia lui Antonie-vodă şi cu mulţi bani au dres domnia lui Gligorie-vodă“. Anton Maria del Chiaro întăreşte buna mărturie despre domnia lui Antonie Vodă („domnitor blajin şi iubitor de pace. Ducea o viaţă foarte simplă şi departe de uneltirile boierimei sale, ceea ce într-adevăr e lucru rar în viaţa domnitorilor din aceste provincii“), arătând că mazilirea sa a fost rod exclusiv al intrigilor boiereşti: „Din nefericire, se învederară din nou cunoscutele tulburări, deoarece pe la anul 1672, Grigore Voevod, de origine grec (naţiune veşnic fatală Valahiei), prin puterea banilor şi a prieteniilor, obţinu tronul, nu atât din ambiţia de a domni, cât din dorinţa de a se răzbuna contra unor boieri, în special contra Cantacuzineştilor“. Boierii Cantacuzini intră, aşadar, într-un con de umbră, cedând supremaţia rivalilor Băleni.

Şerban Cantacuzino „introduse în ţară ordine şi linişte“

Cantacuzinii reuşesc să impună ca domn al Ţării Româneşti, în 1678, pe Şerban (1678-1688). Anton Maria del Chiaro îl descrie drept „foarte manierat şi de o statură frumoasă şi impozantă“ şi, în alt loc, „prinţ de o statură uriaşă, cu ochii mari şi vocea de tigru“. Secretarul domnesc italian afirmă că, după ispăşirea exilului din Heraklion, Şerban Cantacuzino „a ştiut să-şi câştige graţia unor însemnate paşale şi să ocupe mai târziu tronul Valahiei, spre liniştea familiei sale, care începuse a respira de când în locul persecutorului lor, Grigore Voevod, fu numit pe tronul ţărei Duca Vodă“.

În 1683, puterea suzerană îl obligă să participe la asediul Vienei, însă în timpul luptelor îşi dovedeşte devotamentul faţă de creştini. Cronicile vremii spun chiar că tunurile valahilor trăgeau cu ghiulele din paie, pentru a nu provoca distrugeri, iar „sub pretextul de a trimite spioni să cerceteze situaţia asediaţilor, el comunică creştinilor ştiri din lagărul turcesc. Toate aceste servicii au fost apreciate de împărat, care conferi lui şi urmaşilor săi titlul de Conte al Sfântului Imperiu Roman. Am văzut câteva tunuri şi un clopot, cumpărate de Prinţul Şerban de la tătarii întorşi de la asediul Vienei, şi aduse pe Dunăre în Valahia, pentru a-i încredinţa pe turci că şi ai săi s-au distins prin prădarea nemţilor“ (Anton Maria del Chiaro).

Secretar brâncovenesc, Anton Maria del Chiaro îl descrie pe Şerban Cantacuzino encomiastic, vădindu-se cucerit de informaţiile pe care le-a aflat de la contemporani: „Era un om vesel şi civilizat şi iubitor de străini, pentru cari era foarte generos. Întreţinea şi încuraja talentele şi artele frumoase. Ajuta pe dascăli de limba greacă, cu care fiii de boieri învăţau gramatica, retorica şi filozofia. Introduse la Curte un sistem de viaţă mai civilizat. A fost primul care întrebuinţa tacâmuri de argint la masă. Zidi în Bucureşti un han pentru tot felul de negustori, care poartă numele Hanul lui Şerban Vodă şi ale cărui venituri sunt destinate mănăstirii Cotroceni, zidită şi înzestrată cu mare cheltuială tot de dânsul. ş…ţ În general, faptele sale erau călăuzite de idei generoase. El introduse în ţară ordine şi linişte, dorite de multă vreme de locuitori. Întreţinea corespondenţă secretă cu diverşi prinţi creştini şi mai cu seamă cu împăratul Leopold al Austriei“. În schimb, Radu Popescu, cronicarul Bălenilor, notează că „mare şi întunecat nor şi plin dă fulgere şi de trăsnete au căzut pă Ţara Rumânească Şerban vodă“. „Dialogul“ dintre cronicarii „de casă“ ai celor două familii face străvezie apartenenţa fiecărui domn la una dintre partidele boiereşti.

Până la urcarea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, boierii Cantacuzini şi Băleni şi-au împărţit perioadele de dominaţie la conducerea Ţării Româneşti. Într-o perioadă a intrigilor şi uneltirilor de curte, nu poate fi făcută o radiografie fermă a relaţiilor dintre boieri şi domnitori. Făcători şi alungători de domni, atât Cantacuzinii, cât şi Bălenii nu pregetau să mazilească un domn pus de ei, atunci când nu le mai servea interesele. S-a întâmplat acest lucru şi cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, uns domn cu ajutorul boierilor Cantacuzini, dar intrat în dizgraţie şi martirizat cu largul lor concurs. Rămâne însă de netăgăduit aportul lor în educaţia şi formarea personalităţii marelui domnitor român, crescut la curtea Cantacuzinilor.