Domnul celor „26 de ani fără războaie”
Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în judeţul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu şi al Stancăi (Cantacuzino), sora domnitorului Şerban Cantacuzino, fiind şi strănepot al lui Matei Basarab. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de bunica dinspre tată, Păuna Greceanu, şi de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentant de seamă al culturii umaniste în spaţiul românesc), care i-au oferit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona.
Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi şapte fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălaşa şi Smaranda. Soţia sa, Doamna Marica, a fost adevăratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor, despre care se afirma pe atunci că era fabuloasă.
Uns domnitor la Mitropolia Bucureştilor
De-a lungul vieţii sale, deţine diferite funcţii de seamă ale ţării: agă, postelnic, spătar şi logofăt. Logofăt între anii 1682-1688, Brâncoveanu nu a vrut să fie domnitor al Ţării Româneşti, ci a fost urcat pe tron din vrerea boierilor. Boierii pământeni, nemaidorind să îi conducă un cantacuzin, aproape că l-au forţat să preia domnia. A fost uns domnitor la Mitropolia Bucureştilor, în prezenţa Patriarhului bizantin Dionisie şi a Mitropolitului valah Antim.
Până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reuşit să menţină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, şi Imperiul Habsburgic, a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Ţării Româneşti. Cu Imperiul Habsburgic, Brâncoveanu a încheiat mai multe tratate secrete. În schimbul anumitor servicii, Brâncoveanu a primit pentru el şi pentru familia sa mai multe moşii şi titluri nobiliare.
În 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă şi greşelile politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la dezastrul familiei. Atunci, regele Suediei Carol al XII-lea fusese învins de Petru cel Mare la Poltava. Scăpată de ameninţarea suedezo-germană, armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a lupta cu sultanul. Brâncoveanu s-a gândit atunci să se alieze cu ruşii. I-a scris lui Petru cel Mare o scrisoare în care i-a promis că îl va ajuta cu aprovizionarea armatei. În schimb, ţarul i-a trimis mulţumirile sale şi 300 de pungi cu aur, pentru plata serviciilor. Pentru mai multă siguranţă însă, Înalta Poartă l-a trimis de îndată ca domn în Moldova pe Dimitrie Cantemir, duşman ştiut al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea de a raporta Divanului orice mişcare făcută de acesta. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu ţarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat să menţină un echilibru între cele două tabere. El şi-a adunat oştile în tabăra de la Urlaţi, Prahova, aproape de graniţa cu Moldova. În cazul în care ruşii ar fi vrut să intre în Ţara Românească, se alia cu ei. El intenţiona însă să rămână de partea turcilor dacă aceştia ar fi fost mai rapizi. Planurile i-au fost date peste cap însă de vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care împreună cu mai mulţi boieri ai lui Brâncoveanu a fugit în tabăra ruşilor. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis lui Petru cel Mare cele 300 de pungi înapoi, iar turcilor proviziile, contribuind la eşecul militar al ţarului, în bătălia de pe Prut (Stănileşti, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii.
Mazilirea domnitorului
În anul 1711, sultanul a hotărât să se răzbune. Pentru aceasta a pus la cale un plan, aplicat abia după trei ani, când Brâncoveanu nici nu mai bănuia că ar mai avea duşmani. Toate rudele lui, Cantacuzinii, care îi sprijiniseră până atunci domnia, se întoarseră însă împotriva lui. Deşi Brâncoveanu făcuse mari eforturi pentru a-i convinge pe otomani că gestul spătarului Toma Cantacuzino nu exprimase şi voinţa sa, o nouă acuzaţie s-a adăugat la adresa voievodului. Învinuit, după cum spunea cronicarul turc Mehmed Raşid, că adunase multe bogăţii şi arme pentru a se opune şi pregăti o răscoală, aşteptând ca să-şi arate dorinţa de a domni în chip absolut independent, Brâncoveanu a fost mazilit în 1714, în apropierea Paştilor. Împreună cu familia sa, a fost dus la Istanbul şi închis la Edicule, iar toate averile sale i-au fost confiscate. În ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, pe 26 august (15 august, pe stil nou), şase membri ai familiei Brâncoveanu au fost executaţi în public la Istanbul. Este vorba de voievod, de patru fii ai săi, Constantin, Stefan, Radu, Matei, şi de Ianache Văcărescu, ginerele domnitorului. Anterior execuţiei li s-a propus ca, în schimbul vieţii, să treacă la religia musulmană, dar L-au ales pe Hristos.
Gheorghe Şincai a descris martiriul voievodului în felul următor:
„Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morţii: «Iată, toate avuţiile şi orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele... Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei! Să nu băgaţi seamă de moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit. Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătiţi din credinţa voastră pentru viaţa şi lumea aceasta...» Acestea zicând el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întâi ale feciorilor, începând de la cel mai tânăr, şi mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, şi aruncară trupurile în mare. Şi creştinii, după aceea, aflându-le, le-au astrucat la Patriarhie”.
Trupurile Brâncovenilor au fost aduse în ţară şi îngropate în Biserica „Sfântul Gheorghe cel Nou” din Bucureşti, însă venerarea lor ca sfinţi martiri a început la scurtă vreme după uciderea lor mişelească.
Atunci când cineva moare pentru Hristos şi pentru Biserica Sa devine prin jertfa sa sfânt mucenic. Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor pe domnitor, alături de cei patru fii şi ginerele său, în anul 1992.
Un iubitor de cultură şi credinţă ortodoxă
Constantin Brâncoveanu a fost un om blând şi iertător. Iubitor de cultură şi de credinţă ortodoxă, Brâncoveanu a sprijinit aceste domenii, necondiţionat: Biserica „Sfântul Nicolae”, Mănăstirea Stavropoleos din Bucureşti, Mănăstirea Hurezu, Mănăstirea Sâmbăta de Sus construită în Ardeal, Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Constantinopol, Spitalul Brâncovenesc, Ansamblul arhitectural de la Mogoşoaia, înfiinţarea unui număr mare de tipografii la Bucureşti, Snagov, Râmnic, Buzău, înfiinţarea Şcolii Domneşti de la Sfântul Sava sunt numai câteva din contribuţiile lui Brâncoveanu la cultură şi civilizaţie. Să nu uităm de locaşurile de cult pe care le-a ctitorit la Sfântul Munte Athos, în arhipelagul grecesc şi în Bulgaria.
În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de înflorire, domnitorul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârşit şi bun administrator al avuţiilor ţării, instaurând o epocă de prosperitate şi de pace. Domnitorul a iniţiat o amplă activitate de construcţii religioase şi laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală şi sculptură tradiţia autohtonă, stilul neobizantin şi ideile novatoare ale renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul brâncovenesc.
În timpul domniei sale s-au tipărit cele mai multe cărţi, atât originale, cât şi de traducere. La curtea domnească, cultura era coordonată de erudiţi precum Mitropolitul Antim Ivireanul, un alt mucenic al Ortodoxiei, cel mai mare autor de oratorie sacră, sau italianul Antonio del Chiaro, autorul unei cărţi de impresii despre Valahia. Toate acestea au contribuit şi la o bună imagine a Ţării Româneşti pe plan extern. Domnitorul muntean era un politician abil, un foarte bun diplomat, reuşind prin faptele şi calităţile sale, dar nu în ultimul rând prin caracterul său, să păstreze relaţii de prietenie cu marile cancelarii europene, cu papalitatea, dar şi cu Poarta, evitând conflictele diplomatice sau armate. Un mare câştig era pacea pentru Ţara Românească, având în frunte un domnitor iubitor de Dumnezeu, la care simplii cetăţeni erau bine-veniţi în audienţă. Respectul pe care îl impunea în faţa marilor cancelarii europene a influenţat atitudinea acestora faţă de Ţara Românească. În spiritul său gândeau şi cei mai mulţi dintre membrii Divanului, care la judecată sancţionau foarte aspru pe boierii prinşi că fură pe oamenii simpli şi pe cei săraci. Sfârşitul domniei şi al vieţii marelui voievod au marcat trecerea sa în rândul mucenicilor Mântuitorului Iisus Hristos.