Dorința de desăvârșire

Sfântul Macarie Egipteanul, Apoftegme, III, 33, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, pp. 39-40

„A povestit Avva Bitinie că zicea Avva Macarie: Pe când ședeam eu odată în Sketis, s-au coborât acolo doi tineri străini și unul avea barbă, iar celuilalt îi mijea barba. Și au venit la mine, zicând: Unde este chilia Avvei Macarie? Iar eu am zis: Ce voiți de la el? Și au zis: Auzind cele despre el și despre Sketis, am venit să îl vedem. Le-am zis: Eu sunt. Și au făcut metanie, zicând: Aici voim să rămânem. Iar eu, văzându-i pe ei firavi și ca unii care păreau de neam bogat, le-am zis: Nu puteți sta aici. Și a zis cel mai mare: Dacă nu putem sta aici, mergem în altă parte. Mi-am spus eu în gândul meu: de ce să-i alung și să se smintească? Osteneala îi va face să fugă singuri (...). Apoi eu am plecat. Iar ei au făcut cu răbdare toate câte le-am zis. Și nu au venit la mine vreme de trei ani. Și stăruiam, luptându-mă cu gândurile și zicând: Oare care este lucrarea lor, de nu au venit să întrebe de vreun gând? Unii vin la mine de departe, iar aceștia, care sunt aproape, nu au venit, nici la alții nu au mers, decât numai la biserică, tăcând, spre a se împărtăși. Și, postind o săptămână, L-am rugat pe Dumnezeu să-mi arate lucrarea lor. După o săptămână, ridicându-mă, am mers la ei să văd cum petrec. Bătând, mi-au deschis și mi s-au închinat, tăcând. După ce am făcut rugăciune, am șezut. Iar cel mai mare, făcând semn celui mai mic să iasă, a șezut să împletească fără a grăi nimic. Iar la ceasul al nouălea a bătut și a venit cel mai mic și a făcut puțină fiertură și a pus masa, după cum i-a făcut semn cel mai mare. A pus pe masă trei pesmeți și a stat tăcând. Iar eu am zis: Ridicați-vă să mâncăm! Și, ridicându-se, am mâncat. Și a adus ulciorul și am băut apă. Iar când s-a făcut seară, mi-au zis: Pleci? Iar eu am zis: Nu, ci voi dormi aici (...). După ce s-au așezat, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi descopere lucrarea lor. Și s-a desfăcut acoperișul și s-a făcut lumină ca ziua, dar ei nu vedeau lumina. Și, când credeau că dorm, cel mai mare l-a îmboldit în coastă pe cel mai mic și s-au ridicat; s-au încins și și-au întins mâinile către cer. Și eu îi vedeam, dar ei nu mă vedeau pe mine. Și am văzut diavolii venind ca niște muște asupra celui mic; unii veneau să se așeze pe gura lui, iar alții pe ochii lui. Și am văzut un înger al Domnului care ținea o sabie de foc și îl străjuia și alunga diavolii de la el. Iar de cel mare nu puteau să se apropie. Spre dimineață s-au culcat. Iar eu m-am prefăcut că m-am trezit, iar ei la fel. Cel mare mi-a spus doar acest cuvânt: Vrei să cântăm cei doisprezece psalmi? Am zis: Da. Și a cântat cel mic cinci psalmi și, după fiecare șase stihuri, un Aliluia. Iar la fiecare stih ieșea o flacără de foc din gura lui și se urca la cer. Asemenea și când deschidea gura cel mare, cântând, ieșea ca o funie de foc și ajungea până la cer. Și am spus și eu puțin pe de rost. Ieșind, am zis: Rugați-vă pentru mine! Iar ei au făcut metanie, tăcând. Am înțeles, deci, că cel mare este desăvârșit, iar cu cel mic încă se lupta vrăjmașul.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)