Dragostea - împlinirea vieţii sfinţite

Fără repere, orice itinerar este neîmplinit. Ne raportăm astăzi formal la norme şi reguli, căutând să dobândim virtuţi. Rămânem însă departe de simţirea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră şi de o legătură vie cu Hristos. Atât în Scriptură, cât şi în toată predania patristică, virtuţile nu sunt accesorii care împodobesc exterior viaţa, dând ceva culoare sau smulgându-l pe om dintr-o viaţă trăită sub vremi. Dimpotrivă. Ele reprezintă un mod de viaţă asumat deplin, fără rest; virtuţile dau avânt vieţii, aducând echilibru şi descoperind normalitatea.

Cateheza - un veşmânt nou, astăzi? Cuvântul viu este cel care hrăneşte cu adevărat, însufleţind şi de-o parte şi de alta: atât sufletul care aşteaptă călăuzire, mângâiere şi întărire, cât şi inima râvnitoare a preotului care doreşte mântuirea celor pe care Dumnezeu i-a încredinţat şi de care va da seama. Adeseori, după o logică evidentă, dar rece, aruncăm sămânţa-cuvânt doar celor care vin frecvent în biserică, adică oilor celor liniştite, uitând de logica Evangheliei, care porneşte fără întârziere în căutarea oii celei pierdute. Pentru un astfel de suflet, grija este mult mai mare sau ar trebui să fie, căci primejdia e la doi paşi poate; şi strigarea este alta, şi căutarea, şi răbdarea, şi dragostea. Este de ajuns să priveşti realist în jur şi să înţelegi cum trăiesc oamenii astăzi, cât de mari sunt încercările lor, câtă nevoie au nu de cuvinte din cărţi, nu de servicii liturgice impersonale, ci de încredere, bucurie şi dragoste împărtăşite. Mă întreb: dacă eu, slujind, predicând, ţinând cateheză, sfătuind în scaunul spovedaniei sau cu orice alt prilej, nu împlinesc aşteptarea şi nevoia sufletească a oamenilor, la orice nivel şi vârstă? Aici e vorba de mântuirea omului. Nu este suficient să mă plâng, şi nici inspirat nu este să mă resemnez, la umbra rutinei. Ce mulţumire să am şi ce roade duhovniceşti să aştept atâta vreme cât întâlnirea nu are loc? Un gând mă încearcă: ce îmi lipseşte să vorbesc pentru omul de azi, nu pentru cel de alaltăieri, să ies eu în întâmpinarea omului, şi nu să-l aştept, comod, să se apropie şi să-mi spună cât de interesat este de aspectele credinţei? Puţine cuvinte, mai multă dragoste. În căutarea virtuţilor "Iubirea este atât ceva ce avem deja şi izbucneşte spontan în inimile noastre, cât şi ceea ce trebuie să învăţăm… Iubirea este atât punctul de plecare, cât şi cel de sosire" - ne învaţă Mitropolitul Kallistos Ware. Nu întâmplător, ultima treaptă a Scării dumnezeiescului urcuş descris de Sfântul Ioan Scărarul este dragostea. La capătul scării aşteaptă Hristos, purtând cununa sfinţeniei pentru toţi cei care au înţeles că treapta decisivă în urcuşul vieţii este dragostea: "Iar peste toate, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii" (Coloseni 3, 14). Urcând "spre Taborul" întâlnirii cu Hristos, părintele Ilarion Felea, unul dintre mărturisitorii lui Hristos în temniţele comuniste, lăsa un testament: "În lume, toate se învechesc, se uzează, numai ceea ce este veşnic, nu. Trece chipul acestei lumi şi tot ceea ce trece produce durere. (…) Nu este un bun veşnic afară de iubire, afară de farmecul şi fericirea pe care le creează în inimă iubirea iubirii". Cum ajung să-L iubesc pe Dumnezeu? Dragostea este cea care îl însufleţeşte pe om şi dă sens existenţei sale. Aud în jur: iubeşte-L pe Dumnezeu! Da, simt că este important, chiar vital, dar cum să ajung acolo? Am aproape de mine familia mea şi pe cei cunoscuţi la biserică, având în mijloc pe părintele duhovnic. Simt dragostea lor, care ţâşneşte din jertfa de sine. Îmi este greu, dar încep să înţeleg paradoxul vieţii: "Cu cât mai mare dragostea, cu atât mai mare suferinţa sufletului. Cu cât mai deplină dragostea, cu atât mai deplină cunoaşterea. Cu cât mai fierbinte dragostea, cu atât mai înflăcărată rugăciunea. Cu cât mai desăvârşită dragostea, cu atât mai sfântă viaţa" (Cuviosul Siluan Athonitul). Urmez sfatul duhovnicului, care mă călăuzeşte, având grijă de sufletul meu şi punând înaintea lui Dumnezeu toate necazurile mele, toată suferinţa mea nealinată de nimic din lume. Ciulesc urechile inimii şi învăţ să iubesc, "punând pe Dumnezeu - vorba părintelui Teofil Părăian - pe primul loc în viaţa mea". Apoi, cu răbdare, călătorind cu rugăciunea, descopăr că toate, încet-încet, se aşază şi se limpezesc. Văd că toată viaţa mea, chiar şi oamenii cu care interacţionez sunt cuprinşi în această revărsare de har. Nu pot uita cuvântul unui bun părinte, trecut prin focul suferinţei temniţelor comuniste, părintele Crăciun Oprea: "Este imposibil ca sufletul însetat după Izvorul iubirii să nu-L găsească. Izvoarele însă sunt de obicei aproape de crestele munţilor, unde, ca să ajungi, trebuie să osteneşti şi să lepezi mereu din bagaj". Iubirea faţă de oameni Omul are nevoie de iubire, iar iubirea faţă de Dumnezeu se reflectă în iubirea aproapelui, căci "dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu îşi iubeşte fratele pe care îl vede, nu poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede" (I Ioan 4, 20). Nici nu ştii uneori cât înseamnă ca cineva să te poarte în gândul său, să se roage pentru tine! Este nevoie de foarte puţin ca să bucuri un om: să-l asculţi, să te rogi pentru el şi să-ţi deschizi inima către el. Fără să ne dăm seama, lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze şi să arunce punţi peste singurătăţile noastre, încălzind inimile şi dând limpezime gândurilor. "Iubirea nu cere isprăvi şi planuri mari - spunea părintele Serghie Şevici; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…" Dragoste are mama care lasă în viaţă, naşte şi educă bine pe pruncii pe care Dumnezeu i-a dăruit, nu cea care-i ucide, prin avort. Dragoste au fiica şi fiul care aduc bucurie, pace şi ajutor părinţilor lor, devenind o binecuvântare pentru ei. Iubirea - între firesc şi senzualitate Auzim tot mai des astăzi, mai ales în rândul tinerilor: "Vremurile s-au schimbat, şi viaţa odată cu ele, iar oamenii trăiesc altfel". Mă gândesc: ce se întâmplă atunci când "altfel" înseamnă "fără Dumnezeu"? Redusă la senzualitate, iubirea se perverteşte, căci patima desfrânării devine o fărâmiţare interioară, "o erodare a trupului, a sentimentelor şi a sufletului". Relaţiile sexuale dinaintea căsătoriei, adulterul, homosexualitatea, prostituţia - toate acestea sunt forme ale desfrâului, ale pierderii harului, adevăratul frâu. Motivaţia fundamentală a omului desfrânat nu este iubirea adevărată, ci plăcerea trupească; promiscuitatea nu e decât la un pas. Numai o iubire curată şi statornică poate crea o relaţie binecuvântată de Dumnezeu. Legătura iubirii trebuie să aibă o perspectivă veşnică, nefiind o satisfacţie de moment. A-i spune cuiva "Te iubesc" înseamnă a-i zice: "Pentru mine, tu nu vei muri niciodată" (Gabriel Marcel). Iubirea de vrăjmaşi În vremuri atât de tulburi, simţim răutăţi şi potrivnicii la tot pasul. Ştim, teoretic, cuvântul lui Hristos, dar ni se pare utopic: "Aţi auzit că s-a spus: să iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe vrăjmaşul tău; dar Eu vă spun: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc" (Matei 5, 33-34)". Pe de o parte, am vrea să scăpăm de tulburarea provocată de ura faţă de vrăjmaşi, dar dacă s-ar putea ca noi să nu facem nimic; să se schimbe lucrurile de la sine… Pe de altă parte, nu găsim în noi puterea acelei iubiri smerite, care să ierte, să îngăduie, să uite. Merită amintit versul înaripat al lui Ioan Alexandru: "Să-l iubeşti şi pe vrăjmaş înseamnă/ A-i da lui însuşi şansa de-a iubi".