Drumul de la îndoială la certitudine
Sfinții Părinți ne îndeamnă la trăire duhovnicească, la gustarea harului necreat. Sigur că îndoiala poate interveni. Poți fi ispitit în ceasul acela să ceri o minune, să ți se arate Hristos, dacă există. Cuviosul Paisie Aghioritul, în adolescență, a trecut prin această experiență, a îndoielii de existența lui Hristos. În urma unei discuții cu un tânăr despre teoria lui Darwin, Paisie se tulbură în credință, fuge într-un paraclis la rugăciune și se roagă pentru o minune: „Hristoase al meu, dacă exiști, arată-mi-Te!”. Nici un rezultat. Însă, în momentul în care se adună și gândește că Hristos a fost un om fără păcat, bun și drept, omorât din invidie și răutate, pentru care merită să îți dai și viața, minunea se întâmplă. Hristos i se arată, dar, reținem, numai atunci când înfruntă situația cu „mărime de suflet”. Dacă ceri minuni, dar nu faci nimic pentru Hristos, nu va interveni nici o experiență mistică. Darul primit fără jertfă nu va fi prețuit. „Hristos cerea mai întâi credința în puterea lui Dumnezeu și apoi făcea minunea”.
Călătorind pe drumul căutărilor, acela de la îndoială la credință, vom posti și ne vom ruga: „Doamne, știu și simt că exiști. Luminează-mă și îți făgăduiesc că îți voi sluji cu toată inima viața mea întreagă!”. Așa cum vedem din experiența Cuviosului Paisie, Domnul nu va rămâne nesimțitor la o astfel de rugăciune însoțită de dăruirea propriului nostru sine. Dacă cerem fără a oferi, nu vom primi răspunsuri la dubiile noastre.
Însă nu întotdeauna îndoiala este rezultatul unei căutări sincere a adevărului. Mântuitorul Hristos ne atenționa: „Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan, 5, 44). Orgoliul ne poate orbi astfel încât să nu vedem adevărul evident. Miguel de Unamuno era chiar de părere că ne îndoim pentru că vrem: „Îndoielile sunt întotdeauna voluntare, căci îndoielile vin din voință; voința este cea care are îndoieli”. Totuși, poți ajunge să te îndoiești și fără să vrei. Și aceasta se întâmplă mai ales atunci când nu te (mai) rogi. Să stăm bine atunci, să luăm aminte, ne învață Cuviosul Paisie: „Credința se întărește cu ajutorul rugăciunii”. Adică, nu de la sine ne întărim în credință, ci într-un fel care antrenează voința noastră. Dacă ține de voință să te îndoiești, tot prin voință în credință crești.