Duhovnicia Sfintei Scripturi la Sfântul Vasile cel Mare

În teologia patristică, spiritualitatea sau „deschiderea“ Sfintei Scripturi are ca premisă Jertfa lui Hristos (Apoc. 5, 9), căci literele cu orizontalitatea lor nu pot arăta adâncul inimii care deschide cerul, aşa cum Hristos „arătat“ (Ioan 1, 31) prin Botez nu putea fi „cunoscut“ (Ioan 17, 3) înainte de Jertfă. Faţă de Sfânta Scriptură, Hristos este „întregul“ ca duh ceresc, care înseamnă mai mult decât suma tuturor părţilor sale componente din Sfintele Scripturi. Ca duh faţă de literele Scripturii, El este „dovedit că este viu“ (Evrei 7, 8) prin Jertfă, ca „putere a unei vieţi nepieritoare“ (Evrei 7, 16). Hristos era forma cea mai smerită a vieţii omeneşti, datorită Duhului Sfânt, prin ascultare (Fil. 2, 7).

 

 

 

 

 

În teologia patristică, Jertfa lui Hristos deschide întreg conţinutul Sfintei Scripturi şi întregul mister al iconomiei divine. Dar cel care a aprofundat cel mai mult sensul liturgic al Revelaţiei prin Jertfă a fost Sf. Vasile cel Mare. Din cauza ereziei ariene care sfida tocmai „sfinţirea“ Numelui lui Dumnezeu în Hristos ca „Atotţiitorul“, Sf. Vasile cel Mare a simţit nevoia relevării adâncului Sfintelor Scripturi prin Jertfa Mântuitorului ca preţ de răscumpărare (I Cor. 7, 23). Arianismul provocase în Biserică pentru unii o ignorare a lui Hristos ca Dumnezeu arătat în Hristos, iar pentru alţii înţelegerea Sa ca Dumnezeu Atotputernic, întocmai ca în Legea Veche. Mulţi amânau Botezul ca taină a intrării în Biserică, însă Sf. Vasile îi chema să intre prin „naştere din nou“ (Ioan 3, 5) ca asemănare cu Hristos pentru viaţa veşnică. Era nevoie de catehizare în acest sens. Sf. Vasile a rânduit ca această parte pregătitoare prin „disciplina arcana“ să preceadă Liturghia credincioşilor, ca o pregătire pentru vederea dincolo de catapeteasmă în Sfânta Sfintelor inimii lui Hristos, o cunoaştere mai profundă şi, de fapt, adevărata realitate faţă de arătarea Sa dinainte de Jertfă, ca realitate apofatică a bucuriei depline. Erau necesare părtăşia catehumenilor printr-o pregătire la Botezul pascal al lui Hristos prin Jertfa Sa şi vrednicia de a-L invoca pe Dumnezeu ca „Tată“ prin Duhul Sfânt. În acest fel era respinsă „atotputernicia“ ariană a lui Dumnezeu de sub Lege, întocmai cum spunea Sf. Pavel: „Nu lepăd harul lui Hristos, căci dacă îndreptarea vine din Lege, atunci Hristos a murit în zadar“ (Gal. 2, 21). La arieni era o atitudine asemănătoare cu cea a fariseilor plini de râvnă faţă de „atotputernicia“ lui Dumnezeu, dar erau fără cunoştinţă (Rom. 10, 3) şi prigonitori ai lui Hristos. Arienii ignorau, însă, tocmai cunoştinţa arătării lui Dumnezeu prin Jertfa lui Hristos ca sfinţire a Numelui, deoarece pentru ei „Lumina“ ajunsese un „întuneric cu atât mai mare“ (Mt. 6, 23).

 

 

 

 

Păstrarea Evangheliei bucuriei prin Jertfa lui Hristos

 

 

 

 

Sf. Vasile arăta, astfel, că este zadarnică teama de „atotputernicia“ lui Dumnezeu (I Cor. 15, 14), prin care este lepădat harul (Gal. 2, 21), dacă nu are loc „scrierea în inimi“ prin puterea Sa atotţiitoare în Hristos, deoarece aceasta aduce învierea şi viaţa veşnică. Sf. Vasile făcea, astfel, dovada conştiinţei Bisericii în Hristos, aceea de „a da în dar ceea ce a primit în dar“ (Mt. 10, 8). Teologia sa relevă realitatea apostolică a Cincizecimii la care Biserica a fost călăuzită de Hristos ca la un Botez cu Duhul Sfânt. Atunci, pe lângă puterea propovăduirii ca martori vii ai lui Hristos, Duhul Sfânt le-a dat şi puterea de a mărturisi în scris prin aducerea aminte a tot ceea ce a făcut şi a învăţat Hristos. Dar, aşa cum Jertfa lui Hristos a devenit, prin Duhul Sfânt, „Euharistie“ a recunoştinţei, tot astfel, forma scrisă a Revelaţiei a fost lăsată pentru păstrarea Evangheliei bucuriei (Rom. 15, 4) prin Jertfa lui Hristos ca „temelie unică“ a Bisericii (I Cor. 3, 11). Deci „înţelegerea“ Sf. Scripturi este tot un dar al Duhului Sfânt, Mângâietorul, căci, aşa cum Întruparea nu a putut fi cunoscută decât prin Jertfă, tot astfel, Sf. Scriptură are nevoie de sfinţire a Cuvântului ca „Adevăr“, deoarece, mai mult decât în Vechiul Testament, la temelia Sfintei Scripturi a Noului Testament este Întruparea care înseamnă părtăşie la firea Duhului Celui Ceresc (II Petru 1, 4). Astfel, primind Botezul prin apostolul Filip, famenul etiopian nu a mai avut nevoie de înţelegerea Sfintelor Scripturi, decât ca „răbdare şi mângâiere“ (Rom. 15, 4), căci în spatele literei aflase „duhul“ ei dătător de viaţă, cum arată Sf. Vasile în Comentariul său la Psalmul 32: „Adâncurile sunt întocmai ca nişte odoare vrednice de comorile dumnezeieşti“; „Ceea ce este închis în comorile dumnezeieşti nu este uşor de priceput de orişicine la întâmplare“; „Duhul cunoaşte profunzimile lui Dumnezeu, iar făptura primeşte prin El descoperirea Tainelor“. Iluminarea Duhului face ca tot ceea ce este fire omenească în Hristos să fie descoperirea lui Dumnezeu, pentru care Sf. Scriptură dă mărturie; dar ea este numai un „văl“ după care se ascunde dumnezeirea lui, pe care numai Sfântul Duh îl poate ridica. Fără cunoaşterea lui Hristos în lumina pe care o proiectează asupra persoanei şi operei Sale Sfântul Duh din adâncul conştiinţei credincioşilor, înţelegerea Scripturii întâmpină opreliştea zăbranicului ce învăluia ochii lui Israil. Fără pătrunderea în spiritul Tradiţiei ar lipsi înţelegerea duhovnicească a Scripturii, pentru că, izolată de Tradiţie, Scriptura se usucă în înseşi rădăcinile ei, care se adapă din adâncurile spirituale ale Duhului Sfânt.

 

 

 

 

Puterea Împărăţiei lui Dumnezeu prin Hristos

 

 

 

 

Pentru Sf. Vasile cel Mare, cunoaşterea spirituală a Scripturii este cu putinţă mai ales în Sfânta Euharistie. Este vorba de o participare la Hristos, Care nu poate fi cunoscut decât prin „părtăşie“, aşa cum natura mierii nu se poate explica prin cuvinte celor necunoscători, ci numai prin gustul care vine de pe urma simţirii, întrucât prin Sfintele Taine se dobândesc nu numai înţelegerea Cuvântului, ci şi simţirea bunătăţii Lui. Astfel, pentru părtăşia la Hristos prin Sfintele Scripturi şi Sfintele Taine, nu este nevoie atât de mult de înţelepciunea omenească, ci în primul rând de descoperirea Duhului, căci înţelepciunea omenească se ocupă cu începuturile şi cu sfârşitul, deoarece nu are „miezul“, care este descoperirea în Hristos, spune Sf. Vasile în opera sa Hexaimeron: căci „miezul“ este Hristos, „Alfa şi Omega“ (Apoc. 22, 13). Înţelepciunea antică face sufletul subtil, dar netransparent pentru Lumina adevărată, ca ochii acelor păsări, pătrunzători în întuneric, dar care obosesc la lumina soarelui. „Miezul“, la care se referă Sf. Vasile, nu este decât sfinţirea Numelui lui Dumnezeu ca temelie a Revelaţiei, aşa cum a fost odinioară fapta izbăvirii din Egipt după Numele Său „Domnul“ (Ieş. 6, 3), pe temeiul căreia s-a dat Revelaţia creaţiei ca rod al atotputerniciei. Deci sfinţirea Numelui lui Dumnezeu este puterea Împărăţiei Sale prin Hristos, „Domnul slavei“ (I Cor. 2, 8).