Duhovnicul Grigore Uriţescu în ghearele Securităţii comuniste

S-a născut la 1 decembrie 1888 în localitatea hunedoreană Vinerea. Încă de la vârsta de 12 ani, tânărul Gheorghe Uriţescu intra pe poarta mănăstirii argeşene Stănişoara, care avea o rânduială athonită, tot aşa cum era la Frăsineiul vâlcean. În 1905 este tuns în monahism cu numele Grigore de către Episcopul Gherasim Timuş al Argeşului, iar trei mai târziu, hirotonit ierodiacon şi numit slujitor la Centrul eparhial. Urmează Seminarul Teologic de la Râmnicu Vâlcea, iar după 1922, cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, fiind și spiritualul Seminarului „Nifon Mitropolitul”. Pentru o perioadă scurtă îndeplineşte şi rolul de spiritual al Internatului teologic din Bucureşti. Din octombrie 1932, este spiritual şi profesor la Şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Curtea de Argeş, iar mai apoi ajunge exarhul mănăstirilor din Eparhia Argeşului. În aprilie 1937 este numit vicar administrativ al Eparhiei Argeşului. În această perioadă se îngrijeşte de refacerea unor mănăstiri argeşene, precum Robaia și Bascovele. Are chiar preocupări cărturăreşti. Studiază şi publică încercări monografice despre aşezăminte monahale argeşene dragi lui. Activează ca vicar eparhial până la desfiinţarea Episcopiei Argeşului, în februarie 1949 (s-a comasat cu Eparhia Râmnicului). După acest moment se retrage ca duhovnic la Schitul Trivale din Piteşti. Cu toate şicanele venite dinspre autorităţile comuniste, părintele Uriţescu rezistă în credinţa sa şi în convingerea că trebuie să slujească oamenilor tot mai agresaţi de ideologia comunistă.
Ca mulţi alți clerici din anii ‘50, şi părintele Uriţescu cade victimă represiunii comuniste. La 12 iulie 1952 este arestat de Securitatea din Piteşti sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale”. Numele său figura în ancheta orchestrată de Securitate împotriva a trei tineri din Piteşti, abia trecuţi de vârsta adolescenţei, care în toamna anului 1951 iniţiaseră o organizaţie paramilitară numită „Micul Patriot”. Aceştia se întâlneau în pădurea din Trivale în şedinţe, strângeau bani pentru achiziţionarea a diferite obiecte pe care le considerau arme (sau îşi confecţionau), având în vedere chiar depunerea unui jurământ în faţa unui preot. Pentru acest lucru, în aprilie 1952 s-au dus la Schitul Trivale, unde au fost îndrumaţi să ajungă la părintele Uriţescu. Duhovnicul a considerat propunerea ca pe o glumă a tinerilor cu preocupări naive. La puţin timp, tinerii au fost arestaţi, iar o lună mai târziu, şi duhovnicul. Pornind de la câteva însemnări ale tinerilor, în care erau menţio­nate parole, numele mare­şa­lului Ion Antonescu, cel al regelui Mihai, şi liste de arme pe care doreau să le procure, Securitatea a încercat să dea acestei organizaţii o conotaţie cvasilegionară, subversivă. În anchetă, părintele a relatat întâlnirea pe care o avusese cu tinerii, pe care nici nu-i ştia după nume, totodată afirmând cu tărie că nu a săvârşit fapte împotriva regimului. Din aceste motive, era caracterizat astfel: „Inteligent, şiret, capabil de acte contrarevoluţionare. Este nesincer. A căutat să-şi minimalizeze la maximum vinovăţia, recunoscându-şi faptele abia la confruntări”. Astfel, părintele a fost trimis în justiţie, alături de cei trei tineri. Prin Sentinţa nr. 48 din 30 septembrie 1952 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Uriţescu a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională, pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”.
Totuşi, pedeapsa i-a fost suspendată, probabil la intervenţia unei feţe bisericeşti. A cunoscut penitenciarul din Piteşti. A fost eliberat la 1 octombrie 1952, revenind la Schitul Trivale. A slujit aici până în 1978, când a trecut la cele veşnice.