Dumnezeu așteaptă mărturisirea noastră

Sfântul Clement Romanul, Epistola către corinteni (I), cap. LI, în Părinți și Scriitori Bise­ricești (1979), vol. 1, p. 83

„Să ne rugăm să ne ierte Dumnezeu toate păcatele pe care le-am făcut și în care am căzut prin ispita celui potrivnic (II Tesaloniceni 2, 4). (...) Că este mai bine omului să-și mărturisească păcatele decât să-și învârtoșeze inima, cum s-a învârtoșat inima celor ce s-au răzvrătit împotriva lui Moise, slujitorul lui Dumnezeu (Numerii 16, 1-2), a căror osândă a ajuns cunoscută: Că s-au pogorât de vii în iad (Numerii 16, 30, 33) și: moartea îi va paște pe ei (Psalmi 48, 14). Iar Faraon și oastea lui și toate căpeteniile Egiptului, carele și călăreții lor, nu pentru altă pricină s-au scufundat în Marea Roșie și au pierit, ci pentru că și-au învârtoșat inimile lor cele neînțelegătoare, după ce s-au făcut semne și minuni în pământul Egiptului de Moise, slujitorul lui Dumnezeu (Ieșirea cap. 14).

Stăpânul, fraților, nu are nevoie de nimic; nu cere de la nimeni nimic (Fapte 17, 25) decât să I se mărturisească. Că spune David, alesul Său: Mărtu­risi­-mă-voi Domnului și-I va plăcea Lui mai mult decât un vițel tânăr (Psalmi 68, 34-35).”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia X, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 117

„Păcatul e mare rușine. De facem păcate, nu numai că trebuie să ne rușinăm, dar să ne și acoperim fețele; și ca și cei ce se îneacă, așa să ne nefericim. Dar, mai bine spus, nici atunci nu trebuie să ne descurajăm, ci să ne grăbim să ne mărturisim păcatele și să fim recunoscători Stăpânului. Avem un astfel de Stăpân că nu ne cere nimic altceva după ce am săvârșit păcatul, dacă am fost prinși vreodată de trândăvie, decât să ne mărturisim păcatele, să ne oprim la acestea și să nu mai cădem în ace­leași păcate.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XIX, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 224

„… îl întreabă pe Cain și-i zice: Unde este Abel, fratele tău? Iubitorul de oameni Dumnezeu se face că nu știe, ca prin întrebare să-l facă pe cel ce a săvârșit păcatul să și-l mărturisească, ca să poată căpăta iertare și poate și milă. Unde este Abel, fratele tău?

Ce răspunde nerecunoscătorul, nesimțitul, obraznicul, neru­șinatul?

Ar fi trebuit să se gândească la faptul că Dumnezeu nu-l întreabă pentru că nu știa unde e fratele lui, ci pentru că-i cerea să mărturisească; pentru ca să ne învețe pe noi ca niciodată să nu osândim pe frații noștri înainte de a avea dovada faptelor lor, și să avem în minte sfatul Stăpânului, Care a voit să înlăture fapta lui Cain, Care, știind înainte de săvârșirea ei ce gândea Cain, i-a dat temeiuri care puteau să-l întoarcă de la gândul lui. Cain ar fi trebuit să se gândească la toate acestea și să-și oprească aici nebunia; ar fi trebuit să spună ce-a făcut, să-I arate Doctorului rana și să primească leacuri de la el. Dar, nu! El mărește rana și o face și mai adâncă. Și a zis: Nu știu. (Facerea 4, 9)”