Educația prin frumusețe
Una dintre preocupările procesului de învățământ ar trebui să fie aceea de a găsi mijloacele pedagogice cele mai potrivite pentru a ajunge la inima copiilor, a tinerilor și în general a oamenilor. Să facem așa cum spunea Andrei Tarkovski cu prilejul unei dezbateri de la British Film Institute, la 8 februarie 1981: „Mi se pare că obiectivul artei este acela de a pregăti spiritul omenesc ca să perceapă binele", „arta poate atinge profunzimile sufletului omenesc și lăsa omul fără apărare în fața binelui". Or, una dintre căile privilegiate de a-l face pe om „fără apărare în fața binelui" este aceea de a-l face mai întâi neputincios în fața frumosului adevărat. În vederea acestui obiectiv, orice lucrare de educare se cere săvârșită cu o anumită artă și să aibă o minimă însoțire cu arta.
Pomul din mijlocul raiului era al cunoașterii frumosului (binelui) şi urâtului (răului) (Facerea 2, 9). Prin urmare, frumusețea presupune o cunoaștere. Există o știință și o cunoștință a frumuseții, după cum, în consecință, și o știință și o cunoștință a evaluării frumuseții și a evaluării lumii prin prisma frumuseții. Ca să învățăm prin frumos, trebuie mai întâi să învățăm să vedem frumosul adevărat. Să-l deosebim atât de frumusețea falsă, cât și de urât. Deși pusă în firea omului, precum și alte virtuți, aprecierea frumosului nu este deloc ușoară. Din punct de vedere creștin, o aserţiune relativistă, de tipul „nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie", înseamnă o instaurare a bunului-plac în acest domeniu şi nu-şi poate afla în nici un fel locul. Ca şi pentru adevăr, pentru iubire, pentru lumină etc., criteriul frumuseții este întrupat, este Hristos, şi, ca atare, în afara oricărei duplicități. Deprinderea frumosului se face prin instruire și practicare, prin exersare. Frecvetându-l: privind, ascultând, îmbăindu-te în el. Cercetându-i și însoțindu-te, pe o cale sau alta, direct sau livresc, cu cei care creează opere frumoase și cu cei care știu să spună pertinent despre ele. În primă și în ultimă instanță, frumusețea se învață de la Duhul. Acolo trebuie cu precădere căutată. Odată deprins, cât de cât, frumosul se cere exersat întru sporire în multe planuri: cel de sine, cel de comunicare a sinelui și cel de înfrumusețare a lumii.
Chiar dacă frumusețea, în viziune creștină, are un incontestabil conținut etic, ea depășește etica, care rămâne, totuși, o categorie fiosofică rece, abstractă. Cel puțin la începuturile procesului educativ, frumusețea pare să prevaleze, oarecum instinctiv, asupra binelui. Astfel, în limba noastră, care şi-a însușit conţinutul dublu al binelui-frumos, se spune în mod uzual copiilor, dar nu numai lor, „nu e frumos", sau „e frumos", sau „e urât", în legătură cu făptuirile lor, înţelegându-se că „nu este bine", sau „este bine", sau „este rău".
Frumusețea este cea mai îndrituită să deschidă porți către inteligență și înțelegere, reprezintă calea cea mai captivantă de învățătură; la absolut orice materie, dar cu atât mai mult la cele ce țin de credință, este educația prin frumusețe, educația întru frumusețe. Educarea prin frumusețe are două componente: pe de o parte, descoperirea frumuseții subiectului studiat și expus și cea a structurii din care face parte acel subiect, pe de altă parte, frumusețea discursului în legătură cu subiectul respectiv. Nu neapărat o retorică strălucitoare, cât o deplină, sinceră trăire. Fie că temele de studiu se referă la Natură (Creație; științe ale naturii), fie că se referă la Cultură (creație adăugată), ele acced, în cele din urmă, la frumusețe sau la căderea din frumusețe.