Educația prin tradiție
Viața omului poate fi privită și ca un parcurs al deprinderii tradițiilor și a învățăturilor venite pe bază de tradiție, iar apoi a înscrierii în ele și a transmiterii lor mai departe. Viața neamurilor, cu atât mai mult. Căci tradițiile, chiar dacă privesc fiecare persoană, sunt o chestiune care ține de comunități, mai largi sau mai restrânse. Ele le sunt liantul și le oferă armătura spirituală și morală pentru a izbândi în confruntările politice, culturale și existențiale la care sunt supuse pe parcursul lor istoric.
Tradițiile reprezintă o acumulare de practici ale unei comunități pe baza unor experiențe istorice de viață. Toate rezultatele bune ale confruntărilor cu viața și cu provocările ei, ale raportărilor față de lume și față de Dumnezeu se filtrează și se constituie într-un tezaur care ajută la un bun parcurs în continuare. În trecut, orice tradiție se raporta și la Dumnezeu, căci, din principiu, ea presupune conținut spiritual. Fără Dumnezeu orice tradiție rămâne formală, fără fond sau cu un fond pricăjit. Conținutul spiritual, la rândul lui, își creează un veșmânt de exprimare culturală, pe care îl cizelează în vederea perfecționării. Tradițiile constituie o coagulare culturală de adevăr și frumos. La rândul lor, ele oferă substanță și frumusețe. În încercarea de a rămâne vii, tradițiile sunt într-o continuă construcție și primenire. În funcție de extindere și de încărcătura spirituală, putem vorbi despre tradiții în sens larg și despre tradiții în sens restrâns, despre tradiții majore și despre tradiții minore.
Modelul tradițiilor, mai presus de ele, se află pentru creștinii ortodocși în Sfânta Tradiție, acest Tezaur dumnezeiesc, care reprezintă unul dintre cele două izvoare ale Revelației care alimentează teologia Bisericii noastre. Părintele Dumitru Stăniloae o vede ca pe „permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos”, care „menține în înțelesul ei adevărat Revelația în acțiune” (Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1). Cu alte cuvinte, Sfânta Tradiție este cu totul dinamică.
Dacă mergem pe firul educației umane, observăm că ea se desfășoară pe tot parcursul vieții, dar este mai accentuată în copilărie și la adolescență, când vine la pachet cu procesul de învățământ.
În mod normal, cunoașterea tradițiilor începe în familie. Sunt „cei șapte ani de acasă”, care pun temeiul educației și care vor influența decisiv, ca formare comportamentală, toată viața omului. În societatea țărănească, setul de tradiții pe care începeau a-l deprinde copiii încă din familie era clar mai bogat, cu o mai mare încărcătură spirituală. Copiii participau cu părinții la manifestări structurate de tradiții, în satul lor sau în zona respectivă. Ne putem gândi la relațiile intra și extra-familiale, la marile praznice ale Bisericii, la riturile de trecere (botezuri, nunți, înmormântări), la șezători, la joc, la colindat, la procesiuni și la câte altele de acest fel. Familia tradițională înseamnă mai mult decât căsătoria dintre un bărbat și o femeie, ea ar trebui să fie un cadru adecvat cunoașterii, păstrării și practicării tradițiilor, ca atare al vieții în toată splendoarea ei. În plus, pot exista și mici tradiții ale fiecărei familii în parte.
Deprinderea tradițiilor s-ar cuveni să continue apoi în şcoală, de orice nivel ar fi ea. Aceasta ar trebui să conducă la o adâncire a înțelegerii tradițiilor cunoscute în familie și să adauge altele, fie ele cu caracter general sau local. Profesorii de religie pot avea un rol important în acest sens. În genul tradițiilor practicate de școlari din comunități sătești, aș aminti felul cum, în multe sate din Maramureș, copiii formează cete aparte (îngerești!), care se pregătesc din timp și merg distanțe mari pe jos, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, în procesiune la mănăstiri din zonă.
În domeniul învățământului avem de-a face atât cu tradiția fiecărei materii în parte, cât și cu tradiția procesului de învățământ însuși. Tot ce învățăm vine pe urma unei tradiții în domeniul respectiv. Sunt lucruri care au fost studiate, cunoscute, acceptate ca valabile din punctul de vedere al cunoașterii și s-au acumulat pe parcursul timpului, constituind o materie sau alta. Orice manual de școală și orice bibliografie acreditată sunt parte a unei tradiții. Și în domeniul învățământului tradițiile cer continuitate. De pildă, rupturile care au avut loc în diferite perioade în învățământul românesc l-au afectat vizibil. Așa a fost când s-a adoptat sistemul sovietic, așa a fost când s-a adoptat procesul Bologna. Pe de altă parte, o tradiție nu poate fi ucisă brusc, în general ea se stinge în timp. De aceea spiritul, stilul și noblețea învățământului interbelic s-au prelungit pentru un timp în comunism, prin dascălii cu temeinică pregătire și bună mentalitate care-l slujeau. Nu se poate lua de la zero în acest domeniu, deoarece se ajunge la decalaje păguboase în raport cu cei care au un parcurs firesc.
Sigur, procesul însuși de învățământ, cu metodele specifice de predare, se desfășoară pe baza unor tradiții acumulate și fixate. În plus, învățământul creează micile sale tradiții. Mici, dar cu impact uman și social. În acest fel sunt tradițiile unei școli sau ale unei facultăți. Ele obligă la un anumit standard calitativ și ele pot crea o „școală” cu bătaie lungă. E o performanță să ajungi să urmezi o școală de tradiție, iar absolvirea ei reprezintă un atu în pornirea într-o carieră. Mi-aduc aminte de holul impresionant al Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov. Sunt postate acolo portrete ale numeroșilor absolvenți de renume de-a lungul a multor generații. Același lucru este valabil și referitor la învățământul superior. Vedem, tot așa, pe holurile multor facultăți, portretele profesorilor care au strălucit acolo de-a lungul generațiilor și au făcut, eventual, ca școala respectivă să devină o Școală cu majusculă. Când, pentru anumite domenii de succes, formulăm „școala românească de...”, dorim să spunem tocmai despre crearea unei excelențe, a unei bune tradiții și despre așezarea în ea.
Cunoașterea tradițiilor este importantă, între altele, și pentru că înseamnă cunoaștere de sine. La nivel personal, la nivel de comunitate, la nivel de neam. Sinele spune despre amprenta personală, despre pecetea divină. Valoarea sinelui te ajută să vezi un sens în existența ta, în slujirea ta, în tot lucrul tău. Să vezi un sens mai ales în iubirile tale, de la cea pentru patrie până la cea pentru iubit/ă. O prietenă mi-a șoptit: „dă profunzime sentimentală”. Nu mă gândisem, dar este adevărat. Trăirile tale cele mai proprii, cele mai intime, capătă adâncime. Cunoașterea tradițiilor înseamnă mai ales cunoașterea încărcăturii lor spirituale și ar trebui să conducă la hotărârea de a le continua în spiritul lor. Pentru tânărul care studiază astăzi este important ca prin tradiție să cunoască modul precursorilor de a vedea lumea și de a lucra asupra ei și să se înscrie într-o prelungire organică. Tradițiile te ajută să vezi că ești de neam bun și că ai un nume bun, ca atare să fii conștient și responsabil de moștenirea ta etnică. Ele contribuie la construcția subtilă și decisivă a personalității celui aflat într-un proces de educație, de învățare. Or, acesta este, pentru un om firesc, un proces care nu se sfârșește până la finalul vieții.
Odată cunoscute, tradițiile se cer, pe cât posibil, menținute vii, îmbogățite și transmise mai departe. Tradițiile nu se corectează, ci, în principiu, doar se primenesc mereu. Este ca și cu celulele corpului uman: unele mor, altele apar, omul se primenește ca materie, dar spiritul său rămâne aceeași persoană. Transmiterea unor tradiții se face prin trăirea și practicarea lor la scară comunitară. Dacă ar fi să ne referim la cele pe care le numim meșteșuguri tradiționale, ele se transmiteau cel mai adesea direct, „din tată în fiu” sau de la meșter la ucenic. Contexte istorice, sociale și tehnologice noi fac ca multe tradiții să se stingă în practicarea lor. Încercarea, astăzi, de revigorare a unora dintre ele nu are decât un succes limitat, mai degrabă muzeistic sau, cel mult, artizanal. Dar ar fi folositor de păstrat măcar miezul lor ideatic.
La nivel național, tradiția validează faptul că un neam a fost pe parcursul istoriei sale un neam de trestii gânditoare (Pascal), care a găsit timp și resurse interioare ca să privească lumea și să o contemple, care a căutat s-o înțeleagă, iar apoi s-o împodobească cultural, în urma unei comunicări minime cu Dumnezeu și a punerii în lucrare a darurilor proprii, daruri primite de la Dumnezeu.
Tradițiile românilor s-au format în prelungirea și spre împodobirea Sfintei Tradiții. De aceea, ele sunt de o incredibilă bogăție spirituală și frumusețe formală. Ele împleteau mersul timpului liturgic cu mersul timpului Naturii. În felul acesta, Natura devenea cu adevărat conformă sensului pus în ea la Creație, anume acela de a fi, cum spune părintele Dumitru Stăniloae, limbaj de comunicare apropiată cu Dumnezeu și de slăvire a Lui. Cunoașterea Sfintei Tradiții este importantă pentru tineri cu atât mai mult cu cât ea este neperisabilă în veci. Mai ales Bisericii îi revine această sarcină, dar Familia și Școala pot avea un rol extrem de important, prin crearea unui început de cunoaștere și prin îndrumarea spre o cunoaștere mai aprofundată. Cei vechi ai noștri o numeau și Sfânta Predanie. Se cuvine a fi predată cu implicare de la o generație la alta ca sfântă ștafetă. Tradițiile fac ca viața să se desfășoare într-o rânduială, încât fiecare lucrare și fiecare lucru să se facă la timp și cu rost, întru bună împlinire.