Sfânta simplitate

Cu obrazul ars de soare și cu mâinile muncite, te trezeai, măicuță, dis-de-dimineață, la întâia cântare a cocoșului. Îi mulțumeai Bunului Dumnezeu, pentru că te-a ridicat din pat, pentru că ți-a dăruit fii destoinici și apoi, îna­inte de a ți se trezi copiii, le pregăteai traista cu merinde pentru istovitoarea muncă a câmpului. În toată această vreme, buzele tale murmurau rugăciune de mulțumire și de slavă pentru toate darurile primite de Sus, iar genunchii tăi băteau mătănii pentru toți ai casei.

Îți trezeai, apoi, măicuță, fiii, îi binecuvântai și îi sfătuiai să nu plece de acasă fără a-și face Sfânta Cruce. Îi urmăreai cum se pierdeau în aurul câmpului, cu secerile strălucind în bătaia soarelui și-i lăsai în grija Maicii Domnului. Iar tu, mamă, rămâneai acasă cu pruncii, îngrijindu-i, frământându-le pâinea cea de toate zilele, țesându-le hăinuțe din in, învățându-i legea creștinească și purtându-i de mână la sfânta biserică, pentru a-i cumineca și pentru a-i îndruma unde să caute scăpare, atunci când jugul vieții li se va părea prea împovărător.

Acolo, în sfânta biserică, te urmăream, măicuță, cum te apropiai timid de icoana Precistei, cum depuneai sărutul cald la picioarele Fiului său și, mamă, crede-mă, mi se părea că marama ta și chipul tău și portul semănau leit cu ale Preasfintei Născătoare. Arșița verii îți pârlea obrazul, dar tu nu conteneai, vara-n amiaza mare, să amesteci cu vătraiul ciocanii care întețeau focul la pirostrie pentru a pregăti ceaunul cu mâncare. Astrul de foc îți încălzea băsmăluța neagră. Foc deasupra, foc dedesubt, dar în inima ta curgeau râuri de mulțumire, căci tu, măicuță, aveai puterea de a ne strânge pe toți laolaltă, învățându-ne că e bine ca „omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit” (I. Slavici). Seara, la lumina opaițului, îți adunai, mamă, familia împrejurul măsuței, în aburul mămăliguței, în fața unei cepe, a ulciorului cu lapte prins și a unui calup de brânză.

Cosașii familiei adormeau repede după osteneala zilei, dar cei mici erau dornici de chicoteli, iar tu, maică, pentru a-i potoli, depănai povești adevărate despre noi și despre alții mai săraci decât noi: „A fost odată un om bogat. Avea un palat cu băi imense, avea policandre cu zeci de brațe, un gard înalt și un câine rău care-i păzea toată bogăția. Și omul cel bogat, sărmanul de el, nu prea dormea liniștit noaptea, de frică să nu vină furii să-i ia averea. Și avea bogatul un fiu, un copilaș micuț, așa, ca voi, dragii mamei. Și ce s-a gândit tatăl lui? Îl voi duce undeva, la țară, la o familie sărmană cu mulți copii, să-i arăt fiului meu cât de bogați suntem noi și cât de săraci sunt alții. L-a urcat în mașina lui frumoasă și... unde credeți că s-au oprit amândoi? întreba mama cu glas domol. Chiar la noi la poartă, măicuță, am răspuns noi, cu vocile încă vioaie. Mama a aprobat și, zâmbind, a continuat: Și tatăl cel bogat și-a lăsat fiul să se joace cu copiii săraci până seara, târziu, apoi a revenit cu mașina lui frumoasă și l-a luat. Curios, în drum spre casă, tatăl și-a întrebat fiul: Ei, băiatul meu, ai văzut câtă sărăcie e la unii? Da, tată, răspunse copilul. Spune-mi, fiule, cum ți s-a părut? Iar fiul a zis: Am văzut, tată, că noi avem un câine, iar ei au o haită; noi avem o baie, iar ei au un heleșteu nesfârșit; noi avem un pat placat cu aur, iar ei au un câmp cu holde de aur, cât vezi cu ochii; noi avem un candelabru cu zeci de brațe, ei au un acoperiș găurit prin care, seara, se vede cerul cu milioane de stele; curtea noastră e străjuită de gard, iar ei au tot orizontul; noi am ferecat ușa casei cu patru chei, când am plecat, iar ei nu au nici ușă. Noi am înălțat gardul, iar ei au lungit masa ca să încap și eu în fața unui blid cu lapte proaspăt muls de la văcuța lor, Dumana; ei sunt atât de fericiți, tată, cu familia lor numeroasă, în timp ce eu sunt atât de singur, chiar și atunci când tu îți inviți prietenii cu ai căror copii îți dorești să mă joc. Tatăl a rămas mut la vorbele fiului său. Apoi, ochii i-au lăcrimat, când băiatul a adăugat: Îți mulțumesc, tată, că mi-ai arătat cât de săraci suntem!” Noaptea își așternea ușor felinarele cerului peste simplitatea vieții de la țară, iar țârâitul greierilor ne acompania visele până la mijitul zorilor.

Zâna cea bună

Dimineața, uneori, când nu-ți mai vedeai capul de treburi, iar noi, copiii, mai mult te încurcam, jucându-ne de-a mijoarca printre oale, poarta se deschidea, și bunicuța înaltă, uscățivă, cu fața albă, cu părul împletit și prins cu spilce, cu băsmăluța legată la gât, vara, sau cu broboada acoperindu-i fața, iarna, cu poala mereu plină de gogoșele și de turtă dulce pentru nepoței, intra încet, în curte, ca o zână bună. Cu toții îi săream în brațe. Buna nu-și desfăcea poala plină de bunătăți, până ce nu ghiceam ce comori ascunde acolo. Apoi, când vipia amiezii ne moleșea trupurile, bunica ne lua cu ea pe prispă, la umbra nucului din grădina mică, și acolo își începea povestea, în vreme ce torcea fusul. Glasul ei ne mângâia, și fusul sfârâia pe la urechi. După un timp, cât o clipă sau poate cât o veșnicie, ne trezeam cu capul în poala bunicii, cu caierul isprăvit și cu basmul al cărui final misterios nu-l aflam niciodată, căci ,,bunica avea o poală fermecată, și un glas, și un fus care ne furau pe nesimțite și adormeam fericiți sub privirile și zâmbetul ei” (B. Șt. Delavrancea).

A rătăci-rătăcire-rătăcitor

Dar vremurile acelea frumoase au apus odată cu bunii noștri. Noi, cei tineri, ne-am risipit prin lume, în haosul deșertăciunilor. Orbiţi de slava deşartă, înglodaţi în muncă şi în datorii față de străini, cu ochii exoftalmici îndreptaţi spre mesele împovărate de culori şi de mirosuri artificiale, plănuind, obosiți, să mai facem încă un drum spre nicăieri, pentru a ne mai ridica un gard înalt în jurul betoanelor supraetajate, în care ne pierdem și ni se răcește iubirea, ne-am părăsit pământul sfânt și am alergat să tragem la juguri străine de credința noastră. Mai întâi, ne-au plecat mamele. Duhovnicii și sihaștrii își transformaseră glasurile în bucium, în lacrimă, în rugăciune, implorând bucuria simplității, a păcii, dar mamele, frumoasele și dragile noastre mame cu nume de sfinți - Anele, și Mariile, și Ioanele, și Ecaterinele noastre -, nu puteau fi oprite nici de ploaia de lacrimi ale fiilor, nici de sfaturile înduioșătoare ale maicilor lor. Când mamele noastre bolnave, triste și obosite nu au mai putut sluji străinilor, au revenit acasă. Rădăcinile le erau prea puternice pentru a se putea prinde în lut străin. Pământul s-a bucurat de întoarcerea lor, dar cel mai mult s-a bucurat Cerul, văzând cum „copil și mamă dorm îmbrățișați” (Panait Cerna).

Dar căldura și bucuria dragostei nu au durat mult, căci noi, copiii, crescuserăm și venise vremea să plecăm, la rându-ne, de-acasă. Ca niște pomișori fragili, ne-am desprins ușor de pământul jilav, care nu apucase încă să se usuce de lacrimile noastre de dor. Rupți de glie, învăluiți în „dragostea sihastră” (G. Coșbuc), și pe noi, ca și pe mamele noastre, cel mai mult ne-a durut tot dorul, dar apoi am început să ne obișnuim. Acolo, printre străini, ne-am simțit ca niște pomi dezrădăcinați, dar tineri fiind, ne-am întâlnit iubirea, am împachetat dorul în ea, l-am azvârlit în apele uitării și ne-am bucurat de tinerețe, de libertate, de bunuri materiale. Rodul iubirii noastre nu s-a mai numit nici Maria, nici Ana, nici, Ștefan, nici Ioan, ci a purtat nume străine de neam. Părinții și bunii noștri, rămași acasă, își duceau cu greu povara singurătății. Dar cât de bucuroși erau, dragii de ei, atunci când, o dată pe lună sau o dată pe an, ne aminteam de ei și le zâmbeam de departe, dintr-un ecran rece, nemilos și întunecat, trimițându-le portretele de sticlă ale nepoțeilor Ayan, Iannis, Erick, Ranya, Aryanna, pe care știau că nu-i vor întâlni, poate, niciodată.

Întoarcerea la sfânta simplitate...

Dar viața ne înțelepțește, anotimpurile de jertfă și de lacrimă se risipesc, harul lui Dumnezeu lucrează prin rugăciunea părinților și prin sfințenia strămoșilor, iar primăvara e șansa învierii tuturor. Acum, când după anotimpuri rătăcite printre străini, chiar și păsările cerului simt dorul și întrevăd lumina pe drumul de întoarcere spre casă, noi, fiii rătăcitori, ne deschidem poarta inimii, înghesuim acolo stolul de copii născuți printre străini, ne golim de grijile materiale, ne atârnăm visurile de aripile păsărilor și zburăm, zburăm alături de ele, spre cuibul copilăriei noastre, ca să ne oprim, pentru o clipă infimă cât o veșnicie, să mai ghicim ce bunătăți mai ascunde poala încăpătoare a bunicii, ce gust mai are laptele proaspăt muls, ce miros mai are „pâinița cuminte,/ cu fața fierbinte,/ ca fața măicuței,/ ca mâna tăicuței” (Gr. Vieru), și ne strângem cu toții, ca la o tainică cină, în jurul măsuței sărăcăcioase a bunicilor, sorbind din potirul iubirii și mulțumind Cerului pentru întoarcerea la sfânta simplitate.