Elena Ghica, o scriitoare aproape necunoscută românilor
Mai puţin cunoscută în zilele noastre, personalitatea prinţesei Elena Ghica (1828-1888), care a semnat Dora d’Istria, merită să fie redescoperită de generaţiile de astăzi. Elena Ghica are locul ei de cinste alături de Ana de Noailles, Martha Bibescu și Elena Văcărescu, prințesele românce care au fermecat Europa prin cultura și spiritul lor creator. Dacă mama ei, Caterina Ghica, născută Faca, a fost prima femeie de pe pământ românesc care a publicat o carte, „Pentru educaţia copiilor”, prinţesa Elena Ghica a întrecut-o în multe privinţe: a fost scriitoare, poliglotă, pictoriţă, traducătoare, compozitoare, interpretă de muzică, feministă.
Copilul-minune care a fost Elena Ghica a crescut într-o atmosferă intelectuală şi culturală dintre cele mai elitiste şi propice instruirii. Tatăl ei, Mihail Ghica, făcuse din palatul său din Bucureşti un adevărat muzeu de antichități ce cuprindea o galerie de opere de artă plastică - picturi și sculpturi, dar şi vestigii adunate din şantiere arheologice. Nu mai puţin important este faptul că în palatul său amenajase o imensă bibliotecă.
În această ambianță, viitoarea scriitoare, care avea să publice cu pseudonimul Dora d’Istria, i-a cunoscut pe scriitorii cei mai importanţi ai momentului: Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu şi Dimitrie Bolintineanu.
Prinţesa a uimit pe toată lumea: la vârsta de 5 ani învăța greaca veche și greaca modernă, latina, franceza, italiana, engleza și germana, astfel încât la adolescenţă era o vorbitoare desăvârşită a acestor limbi străine. La numai 14 ani a tradus din limba greacă „Iliada” în hexametri germani, iar traducerea ei a fost publicată la Leipzig şi primită cu multe laude de literaţii vremii. La 16 ani a expus picturi la expoziţia de artă figurativă din Dresda, iar banii obţinuţi din vânzarea tablourilor i-a împărţit săracilor. Instrucţia şcolară a primit-o de la G.G. Papadopol, profesor la Școala de Belle Arte din Atena, și de la preceptorul francez J.A. Vaillant, grecul considerând-o „geniu precoce”, iar francezul spunând că „profesorii însărcinați cu instruirea ei nu au putut păstra nici un alt elev la același nivel cu ea”.
În exil cu întreaga familie
Când, în 1842, Alexandru Dimitrie Ghica al Țării Românești a fost detronat, întreaga familie s-a exilat voluntar în străinătate împreună cu fostul domnitor, astfel încât vreme de şapte ani au locuit în Viena, Berlin, Dresda și Veneția. Primită împreună cu părinții săi la curțile din Viena, Berlin şi Dresda, Elena Ghica era peste tot admirată pentru talentele și frumusețea ei. La Berlin l-a întâlnit pe profesorul Alexander von Humboldt, care i-a devenit şi mentor, studiind istoria literaturii, sociologia şi religiile.
Mihail Ghica s-a întors în țară, împreună cu familia sa, la sfârșitul anului 1848. Elena s-a căsătorit în 1849 cu principele Aleksandr Kolțov şi s-a stabilit cu el la Sankt Petersburg. Deşi a strălucit prin inteligenţă în mediul aristocrat rus, ea nu s-a putut acomoda ideilor despotismului ţarist. Când a protestat față de invazia Țărilor Române de către Rusia, din 1853, a riscat să fie exilată pe viață în Siberia. Nu s-a întâmplat acest lucru, dar a fost, totuşi, biciuită în palatul poliției din Sankt Petersburg şi i s-a sugerat: „Politica, dacă se poate, să nu vă mai intereseze”. Această întâmplare a determinat-o pe Elena Ghica să părăsească definitiv Rusia şi pe soţul ei, stabilindu-se în Europa Occidentală.
Zece ani mai târziu a publicat la Paris „Călătorii în Rumelia și în Moreea”, o carte dedicată memoriei „lui Grigore al III-lea Ghica, domn al Moldovei, care a preferat să-și sacrifice tronul și viața decât să ofere Bucovina absolutismului austriac și ale cărui amintire și martiraj vor rămâne scumpe fiilor veteranilor lui Traian, cât timp va dăinui naționalitatea română”, după cum nota autoarea la începutul cărţii. De altfel, patriotismul ei nu poate fi pus la îndoială. Cu toate că a fost nevoită să trăiască mai mult pe meleaguri străine, era mereu interesată de soarta românilor şi spunea: „Îndepărtată de soartă, din copilărie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-am încetat niciodată să aparţin ţării natale al cărei destin este obiectul meditaţiilor mele neîncetate”.
În perioada 1875-1876 s-a aflat în România, prilej cu care Regele Carol I a premiat-o cu Ordinul şi medalia „Bene Merenti”, clasa I, pentru „merite literare remarcabile”. Atunci a călătorit la Cluj, „o localitate cu totul latină”, şi a ajuns „până la fruntariile Transilvaniei”. Acolo, în discuţiile cu nobilimea maghiară şi austriacă a dat replici tăioase în privinţa unor „nedreptăți revoltătoare”, pe care unii dintre acei nobili le produseseră asupra românilor.
Corespondenţă cu Garibaldi
A avut o bogată corespondenţă cu Giuseppe Garibaldi în care şi-a exprimat din plin ideile sale politice, propunând planul organizării unei federaţii formate din state independente în Balcani, care să cuprindă pe italieni, albanezi, greci şi pe români, spunând într-una din scrisori: „Nu e departe ziua când, de la culmile Carpaţilor la ţărmurile Mării Egee, steagul principelui român Mihai Viteazul ca şi cele ale lui Caragheorghe, Scanderbeg şi Canaris vor fâlfâi liber peste frumoasele ţinuturi unde aceşti vajnici patrioţi şi-au vărsat sângele”. Ea îl îndemna şi îl ruga pe Giuseppe Garibaldi, în 1861, să-şi exercite influența asupra românilor, pentru a-i determina să se răscoale împotriva Austriei. Cu tact diplomatic, Garibaldi i-a răspuns doar că între poporul italian şi cel român există multe motive de afecţiune... Ideile de dreptate socială au apropiat-o pe Elena Ghica de celebrii francezi Jules Michelet şi Edgar Quinet, care ţineau prelegeri despre egalitate, dreptate şi frăţietate studenţilor care învăţau în capitala Franţei, dar şi intelectualilor atraşi de astfel de idei care mergeau să-i asculte. Biblioteca Academiei Franceze păstrează 14 scrisori inedite ale Dorei d’Istria adresate lui Edgar Quinet. Mişcarea paşoptistă a atras-o în mod evident pe Dora d’Istria. Pictorul braşovean Mişu Popp a şi pictat-o în galeria sa de paşoptişti, portretul aflându-se la Muzeul de Artă Braşov. Un alt portret al său, realizat de Petre Mateescu, se află în Muzeul Naţional de Artă al României.
Prinţesa a sprijinit Societatea pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina, în cadrul căreia a ținut conferințe la Cernăuți.
Vastă operă literară
Opera literară a Dorei d’Istria este una bogată, cuprinzând teme de istorie, politică socială, economie politică, religie, feminism, poezie populară, dar şi pagini de etnografie, etnologie şi folclor al popoarelor din Balcani. Cărţile ei au fost publicate în limbile franceză, italiană, greacă, rusă, germană şi engleză, printre acestea aflându-se: „Les îles ioniennes” şi „La nationalité roumaine d’après les chants populaires”, studii publicate prima dată în „Revue des deux mondes”, revistă cu care a colaborat până în 1873; „Les femmes en Orient”, în 1863; „Des femmes par un femme”, în care a scris despre condiţia femeilor din Elveţia şi Germania; „Excursions en Roumélie et en Morée”, publicată, în 1863, la Zürich şi Paris. A mai publicat „Istoria principilor Ghica în secolele XVII-XVIII-XIX” (Florenţa, 1872), „La poésie des Ottomans”, (1877). Abia mai târziu, unele dintre lucrările ei au fost publicate în România, între 1876 și 1877, în volumul „Operile principesei Dora d’Istria”, traduse de Grigore Peretz, cu o introducere a biografului ei, Bartolomeo Cechetti.
Colaborarea ei era preţioasă şi cerută de numeroase reviste culturale europene, precum „Ètoile du Danube” (Bruxelles), „Courrier de Paris”, „Illustration” (Florenţa), „Revue Suisse” (Neuchâtel), „Nouvelle Pandore d’Athènes”, „Indépendance hellénique” (Atena). A fost membră a multor academii, societăţi savante, institute, asociaţii din Grecia, Italia, Turcia, Franţa, Austria şi Argentina. A fost onorată şi elogiată de scriitorii români George Bariţiu, Radu Ionescu, George Ionnescu-Gion, Cezar Bolliac, dar şi de cei străini, Angelo de Gubernatis, Enrico Panzacchi, C.F. Gabba, A. Rizo Rangabé, A.Z. Pieromaldi, A. Pommier, Schmidt Weissenfels, A. Wolf, Jacques Thalberg de Scheikévitch. Fascinat de cultura ei şi de talentul în literatură şi pictură, Nicolae Iorga scria despre ea: „Această femeie, de o rară orientare literară, cu o mare facilitate de scriitor, cu o curiozitate mereu trează și cu un devotament neobosit pentru cauzele cele mai nobile, naționale și sociale, care a fost Hélène Ghica”.
În ultimii 20 de ani a trăit în Italia, la Torino, la Livorno şi la Florenţa, în acest din urmă loc fiind găzduită de scriitorul Angelo de Gubernatis. Mormântul ei este în cimitirul Trespiana din Florenţa.