Eortodromionul, un mare ajutor pentru înțelegerea mistagogiei sărbătorilor
De curând a apărut cartea numită „Eortodromion sau tâlcuire la canoanele sărbătorilor împărătești”, scrisă de Sfântul Nicodim Aghioritul. Tipărită în limba greacă la Veneția, în 1836, lucrarea a fost acum pentru prima dată integral tradusă în limba română de către teologul și filologul Ilie Stănuș, beneficiind de un amplu studiu introductiv, precum și de alte anexe ajutătoare.
Slujbele-comori ale Ortodoxiei
Cartea, împărțită în două volume, cuprinde tâlcuiri la canoanele care se citesc la Utreniile praznicelor împărătești, precum și la cele din Săptămâna Mare. Chiar dacă în cele mai multe dintre biserici canoanele nu se citesc întotdeauna cu voce tare, totuși, se pare că ele concentrează cel mai intens profundele semnificații ale sărbătorii.
În general, cultul ortodox, după cum se știe, este deosebit de bogat, atât în manifestările exterioare, cât și în cele care țin de înălțimea ideilor teologice. Inspirate mai întâi din cântările biblice din Vechiul și Noul Testament, îmbogățite apoi prin creații poetice timpurii și desăvârșite ulterior în secolele VIII-X prin alte imnuri de diferite forme, slujbele Bisericii noastre formează un adevărat cosmos în care ne rugăm și învățăm deopotrivă. De fapt, s-a spus adesea de către unii teologi că cine participă cu atenție la slujbe are șansa de a învăța multe lucruri legate de credința noastră: învățături biblice și dogmatice, istorie bisericească, patrologie, omiletică, morală și mai ales spiritualitate. Iar pe lângă acestea are prilejul de a se împărtăși de cele dumnezeiești, deoarece cuvintele care se rostesc în Biserică, inclusiv predica, sunt tot atâtea mijloace de a ne uni într-un mod tainic și totuși real cu Mântuitorul Hristos.
Sfântul Nicodim Aghioritul, monah athonit cu o largă viziune eclesială și culturală, și-a desfășurat cea mai mare parte a activității în „secolul luminilor”, când în Occident înfloreau multe științe profane și se afirma din ce în ce mai mult umanismul autosuficient. Pe de altă parte, lumea ortodoxă greacă era sub jugul otoman, ceea ce punea mari piedici în dezvoltarea vieții bisericești. În mod surprinzător, dar în perfect acord cu Părinții Bisericii, Cuviosul Nicodim a preluat cu discernământ din științele profane ale vremii o mulțime de lucruri bune, pe care le-a prezentat adeseori în scrierile sale, argumentând cu ajutorul lor aspecte ale vieții duhovnicești. Mai mult, ceea ce poate fi smintitor pentru unii s-a inspirat inclusiv din scrieri pioase romano-catolice, pe care le-a adaptat într-un mod foarte plăcut ethosului ortodox. Însă, spre apogeul lucrării sale misionare, mai avea o sfântă năzuință. Luând parte ca tot creștinul și ca tot monahul la sfintele slujbe, observa adesea că textele liturgice citite la strană nu erau asimilate de către cei din biserică într-un mod profund. Pe lângă faptul că textele erau redactate în greaca veche, care era oarecum inaccesibilă poporului încă din Evul Mediu, se putea vedea în biserici și mănăstiri, încă de pe atunci, o anumită săvârșire pur legalistă a slujbelor, care se mărginea doar la respectarea indicațiilor de tipic. Desigur, acestea își au valoarea lor, fără de care nu poate exista buna rânduială, însă respectarea regulilor exterioare, fără a te conecta lăuntric, măcar și puțin, la marile evenimente despre care vorbesc slujbele este, cu adevărat, o mare pierdere.
Lucrarea contemplativă din timpul rugăciunii comunitare
Văzând acestea și nevrând să ascundă lumina sub obroc, Părintele Nicodim a cercetat mai multe manuscrise liturgice din mănăstirile athonite, precum și tâlcuirile aferente lor făcute de unii învățați bizantini. S-a silit, de multe ori cu opreliști, să pătrundă în biblioteci și depozite, unde a găsit scrieri pe cât de valoroase, pe atât de necunoscute. Le-a cercetat pe toate cât a putut, a extras idei din mai multe locuri, a făcut aprecieri pozitive și uneori chiar critice și, adunând toate acestea în mintea sa enciclopedică și mai ales trecându-le prin filtrul propriei trăiri duhovnicești, a creat această sinteză ermineutică excepțională, încă neegalată până în zilele noastre. Astfel, a oferit celor doritori cheia înțelegerii și a simțirii duhovnicești care izvorăște din unirea gândului nostru cu gândul imnografului. Și așa, ascultarea sau citirea canoanelor sărbătorii și în general a textului întregii slujbe ne ajută foarte mult la ceea ce spunem adeseori, cum că fiecare sărbătoare nu este doar o comemorare, ci o retrăire a evenimentului mântuitor. Aceasta este reflectată mai ales prin folosirea deasă în slujbe a cuvântului „astăzi”: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște...”, „astăzi cerurile s-au deschis...”, „astăzi a fost pironit pe lemn...”, „astăzi mă ridic împreună cu Tine, Hristoase...” „astăzi Harul Sfântului Duh pe toți ne-a adunat...” și așa mai departe. Sigur că marile fapte răscumpărătoare au avut loc la timpul lor, însă într-un anumit fel suntem chemați să ne însușim fiecare, în mod subiectiv, trăirile și roadele acestora, „vibrând împreună cu imnograful în momentul său contemplativ asupra istoriei mântuirii”, după cum remarca învățatul părinte Agapie Corbu, cel căruia îi datorăm, într-o mare măsură, apariția prezentului Eortodromion în limba română.
Trebuie spus și faptul că Sfântul Nicodim Aghioritul, după ce a terminat redactarea lucrării, a trimis-o spre lectură mai multor stareți și monahi athoniți, care și-au exprimat admirația și deplina recunoaștere a valorii scrierilor respective. De altfel, confirmarea făcută de aceștia întărea din plin prestigiul de mare cărturar al Cuviosului Nicodim, care era cunoscut pentru „dexteritatea cu care se mișca în toată literatura biblică, patristică și clasică, precum și pentru rigoarea sa științifică într-o epocă în care aceasta era opțională și rarisimă”. Însă, chiar dacă era înzestrat cu atâta cultură, Sfântul Nicodim a fost conștient de realitățile pastoral-misionare din Biserică și și-a redactat cartea într-un limbaj clar și accesibil tuturor, vădindu-și totuși, chiar și așa, erudiția de mare calibru. Scopul său a fost astfel să pună la inima slujitorilor, monahilor și credincioșilor Bisericii înțelesurile adânci și înalte cuprinse în sfintele slujbe, ca să-i ajute să-și valorifice neprețuitul patrimoniu ortodox. Într-adevăr, câte generații de creștini nu s-au folosit de scrierile lui, doar dacă ne gândim la cele mai cunoscute cărți: „Pidalionul”, „Paza celor cinci simțuri” și „Războiul nevăzut”. Aceste lucrări rămân peste veacuri adevărate lumini ale umanității, chemată permanent la a-și ridica ochii și cugetele la înălțime, așa cum se spune în Icosul Înălțării Domnului.
Inspirație pentru predici
Cartea de tâlcuiri a Sfântului Nicodim este de un mare folos și pentru clericii care predică în toată perioada de dinainte, din timpul și de după un praznic împărătesc. Având o așa carte la îndemână, nu mai poți spune că nu știi cum să abordezi o predică sau să repeți la nesfârșit, an de an, aceleași lucruri oarecum cunoscute. În textul slujbei sunt idei atât de diverse și de profunde, încât aproape fiecare tropar sau fiecare stihiră poate fi dezvoltată într-o omilie. Sigur, în ultimii ani au apărut multe cărți de predici, cu tematici diverse, care au, într-adevăr, importanța lor. Însă tâlcuirea efectivă a textului slujbei este un izvor aproape nesecat de meditații omiletice. Mai mult decât atât, se acceptă de către toată lumea, cred, că textul slujbelor este și el unul inspirat de Sus, având astfel o mare autoritate. Părintele Emilianos Simonopetritul, un mare stareț athonit înzestrat de Dumnezeu cu darul cuvântului, se raporta foarte mult din cuvintele slujbei atunci când își ținea celebrele cateheze. Mai ales acorda atenție troparului, condacului și icosului sărbătorii, pe care le socotea „cheia tâlcuirii praznicului”. Pe lângă aceasta, când slujea îndeosebi în zilele de rând, cerceta dinainte textul Evangheliei rânduite, socotind că acela era mesajul lui Dumnezeu adresat lui pentru acea zi. Tot așa ne putem gândi că ideile pe care le găsim în poezia liturgică din cărțile de slujbă ne privesc efectiv pe noi, cei care le ascultăm. Despre aceasta iarăși cugeta Părintele Emilianos, vorbind despre conceptul de „citire ființială”, adică o lectură cu care să consimțim până în adâncul ființei noastre și care să lucreze efectiv la cutremurarea noastră lăuntrică, care să miște ceva, să schimbe ceva, în modul nostru de a fi, de a vorbi și de a făptui. Iar pentru această lucrare de primenire sufletească este bine să fructificăm cât mai mult sfintele noastre slujbe, care sunt, așa cum spunea Părintele Teofil Pârâian, „vuietul Duhului”.
Mă alătur și eu cu smerenie celor care se bucură de apariția acestei minunate lucrări și îmi exprim admirația față de ostenitori și îndeosebi față de traducător, a cărui seriozitate am remarcat-o încă de pe când era cazat ca student la Mănăstirea Antim și care acum a ajuns deja la a optsprezecea carte tradusă.