Episcopul făcător de pace

Unul dintre cei mai importanţi episcopi care au activat pe teritoriul Germaniei în perioada ottoniană este Sfântul Ulrich, fost episcop de Augsburg. Venerat mai ales în sudul Germaniei, el s-a remarcat nu numai printr-o activitate de 50 de ani ca episcop, ci mai ales prin negocierile pentru pace şi pentru măsurile luate spre ridicarea duhovnicească a clerului din episcopia sa.

Ulrich (Uodaricus) s-a născut în Augsburg sau într-o localitate din apropierea acestui oraş (Wittislingen) în jurul anului 890, într-o familie nobiliară alamană (a hupaldingilor). La vârsta de 10 ani a fost trimis să studieze la renumita mănăstire din St. Gallen, unde va rămâne între anii 900 şi 908. Aici o va cunoaşte şi pe Sfânta Wiborada, care-i va profeţi că va ajunge episcop undeva la răsărit de oraşul St. Gallen. După această pregătire temeinică făcută la călugării benedictini, se va întoarce la Augsburg, unde va primi funcţia de trezorier al episcopului de Augsburg, Adalbero, unchiul său. În acelaşi timp se pare că a administrat şi bunurile familiei sale. Dezamăgit că n-a fost ales episcop de Augsburg la moartea episcopului Adalbero, se va retrage pe moşia părinţilor săi. Dar profeţia făcută de Sfânta Wiborada se va împlini în anul 923, când va fi ales succesorul episcopului Hiltines, la intervenţia ducelui Burchard I şi cu acordul regelui Heinrich I. Timp de 50 de ani, Ulrich se va dovedi un important şi fidel colaborator al regilor Heinrich I (919-936) şi Otto I (936-973), de ultimul legându-l şi o prietenie foarte strânsă. Preocupat de refacerea bisericilor În primăvara anului 954, regele Otto I dorea să lămurească situaţia creată printr-o intervenţie armată împotriva fiului său şi a celorlalţi răsculaţi. Atunci când conflictul şi vărsarea de sânge păreau iminente, Ulrich împreună cu episcopul de Chur Hartbert au mijlocit între cele două fronturi. În urma negocierilor se va încheia pace între cele două tabere, la sărbătoarea Crăciunului din anul 954. Câteva luni mai târziu, teritoriul şvab era ameninţat de un pericol şi mai mare: atacul ungurilor. Ajunşi în Bavaria, aceştia distrugeau satele şi mănăstirile şi tot ce găseau în cale. Prin grija lui Ulrich, în calitatea sa de episcop-administrator al regatului (datorită sistemului episcopal otton, prin care episcopii aveau şi atribuţii importante în regat!), s-a construit un gard împrejmuitor al oraşului Augsburg, cetăţenii putând opune astfel rezistenţă. Călare pe cal, Ulrich a participat la luptă, dar se pare că "înarmat" doar cu o Biblie la el. Unii consideră acest episod doar o pioasă legendă. Cert este faptul că locuitorii oraşului au reuşit în zilele de 8 şi 9 august 954 să respingă atacurile ungurilor până la venirea armatei regale. Astfel, în ziua prăznuirii Sf. Laurenţiu s-a dat la Lechfeld, lângă Augsburg, bătălia finală, unde ungurii au fost definitiv înfrânţi. După victoria de la Lechfeld, Ulrich a fost preocupat mai mult de refacerea bisericilor şi manăstirilor distruse de unguri. Pentru câtva timp a deţinut funcţia de abate al mănăstirilor regale, Kempten und Ottobeuren. Acestor mănăstiri le-a dat mai târziu dreptul de a-şi alege singure abatele. În anul 955 a ajutat la refacerea Mănăstirii Benediktbeuren, iar în anul 968 a înfiinţat la Augsburg conventul canonicilor cu hramul Sf. Ştefan şi un spital. În fiecare an, Ulrich vizita una dintre mănăstirile episcopiei sale (Feuchtwangen, Füssen, Habach, Staffelsee şi Wiesensteig). O viaţă ascetică O preocupare permanentă a episcopului Ulrich a fost şi pregătirea temeinică a clerului său. În acest sens ţinea o dată la patru ani un Consistoriu bisericesc şi administra Taina Marelui Mir. De asemenea, făcea adesea vizite pastorale clerului său. Bianual îi convoca pe membrii clerului să participe la sinoadele diecezane ţinute la Augsburg. În decursul activităţii sale episcopale a întreprins cel puţin patru călătorii la Roma, de fiecare dată aducând de acolo mai multe moaşte de sfinţi pentru episcopia sa. De asemenea, în timpul domniei regelui Otto I a participat la cele mai importante evenimentele cu caracter religios din regat, la adunările regale şi la sinoadele ţinute la Ingelheim (948), Augsburg (952), Roma (972) şi încă o dată la Ingelheim (972). În Viaţa Sf. Ulrich, redactată la zece ani de la moartea sa, de eclesiarhul catedralei şi ucenicul său, Gerhard, este subliniată viaţa duhovnicească evlavioasă şi ascetică pe care a trăit-o în tot acest timp. Biografia, considerată ca fiind "prototipul unui episcop din perioada ottoniană", scoate în evidenţă viaţa de renunţare specifică monahilor pe care a dus-o, dar şi generozitatea sa faţă de cei săraci. Cu un an înainte de moarte, episcopul Ulrich dorea să renunţe la scaunul episcopal în favoarea nepotului său, Adalbero, cu gândul de a se retrage la o mănăstire. Sinodul convocat la Ingelheim în anul 972 s-a opus însă acestei măsuri. Un an mai târziu, pe 4 iulie 973, Ulrich şi-a dat obştescul sfârşit. După mai multe zile de priveghere în catedrala din Augsburg, rămăşiţele pământeşti i-au fost aşezate în biserica închinată Sf. Afra, biserică pe care o renovase şi în care-şi pregătise dinainte un loc de veci. Slujba înmormântării a fost oficiată de episcopul de Regensburg, Wolfgang. Mormântul episcopului Ulrich a devenit în scurt timp loc de pelerinaj. Chiar în biografia scrisă la doar zece ani după moarte sunt consemnate mai multe minuni săvârşite prin mijlocirea sfântului. Deja în anul 992, la sfinţirea catedralei din Halberstadt, îi era închinat un altar secundar. La cererea episcopului de Augsburg, Liutolds (989-996), bazată pe evlavia populară, sinodul ţinut în Lateran, la data de 31 ianuarie 993, sub protia papei Ioan al XV-lea, l-a declarat sfânt. Astfel, este consemnat primul proces de canonizare oficială, făcută în Biserica romană. Procesul-verbal, elaborat în limba latină, s-a păstrat până astăzi. Acelaşi episcop Liutold a construit o primă capelă deasupra mormântului Sfântului Ulrich. Deja la sfârşitul secolului al X-lea, numele Sfântului Ulrich figura atât în necrologul mănăstirilor Reichenau şi Merseburg, cât şi în analele mănăstirii din St. Gallen (Annales Santgallenses maiores), la data de 4 iulie, data trecerii sale la cele veşnice. Patronaj asupra apelor Biografia lui Gerhard consemnează răspândirea veneraţiei sfântului cu mult în afara Imperiului Roman de naţiune germană, la numai zece ani după trecerea sa la cele veşnice. În anul 1061, Sfântul Ulrich era considerat patron al Episcopiei de Augsburg, alături de Sf. Afra, moartă în timpul persecuţiei lui Diocleţian. În scurt timp, sfântul a devenit şi patron al oraşului Augsburg, dar şi co-patron al Episcopiei de Paderborn şi ocrotitor al multor biserici şi mănăstiri, în special, din sudul Germaniei. În decursul Evului Mediu, el a fost declarat şi patron al pescarilor, producătorilor de vin, al izvoarelor şi apelor, dar şi al călătorilor. Viaţa Sf. Ulrich i-a inspirat pe călugării iezuiţi din secolul al XVIII-lea să redacteze o piesă de teatru, avându-l pe sfânt ca protagonist. În urma unor îndoieli legate de autenticitatea moaştelor sale, manifestate începând din secolul al XVIII-lea, rămăşiţele sale pământeşti au fost examinate medical de două ori: o dată în anul 1764, iar a doua oară în anul 1971. Sfântul Ulrich, al cărui cult s-a reintensificat în secolul al XX-lea, şi prin iniţiativa episcopului catolic de Augsburg, Joseph Freundorfer (†1963), este astăzi patronul unei importante edituri catolice din Augsburg, care-i poartă numele. În iconografie, Sfântul Ulrich este reprezentat având ca atribute speciale Sf. Evanghelie şi un peşte, care aminteşte de patronajul asupra apelor. În fiecare an, Episcopia catolică de Augsburg dedică mai multe manifestări Sfântului Ulrich. Anul acesta acestea se desfăşoară la Augsburg între 1 şi 11 iulie.