Este importantă fidelitatea faţă de ideal

Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor s-a încheiat miercuri, 25 ianuarie, în Bucureşti, cu Vecernia de la Catedrala patriarhală, la care au asistat reprezentanţi ai mai multor Biserici şi confesiuni creştine din Capitală, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor de stat.

Slujba Vecerniei a fost săvârşită de Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal. În cuvântul de învăţătură, pastorul Bela Zsold de la Biserica reformată-calvină "Calvineum" din Bucureşti, referindu-se la tema din acest an a Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor ("Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba!" - I Corinteni 15, 51), a arătat că "sunt multe lucruri care ne deosebesc, dar credinţa noastră comună în victorioasa Înviere a Mântuitorului Iisus Hristos ne uneşte". "Unitatea nu înseamnă pierderea identităţii. Trebuie să ştim cine suntem: ortodocşi, romano-catolici sau protestanţi, pentru că doar cunoscându-ne pe noi înşine îi putem respecta şi iubi pe fraţii noştri în credinţă", a spus pastorul. Pentru a ilustra contextul social actual în care nevoia de unitate se resimte tot mai mult, Bela Zsold a amintit de exemplul laodicenilor din capitolul 3 al Apocalipsei, pe care Domnul îi critică pentru faptul că sunt săraci, în ciuda bogăţiei materiale, sunt orbi, în pofida şcolii medicale şi a unguentului pentru ochi pe care-l produceau, sunt goi, deşi hainele de lână neagră produsă în Laodiceea erau renumite. "Laodiceea de astăzi suntem noi, cei care am primit de la Dumnezeu bogăţii spirituale şi materiale, cei care ne declarăm creştini, dar credinţa noastră este o credinţă superficială, cei care suntem mândri de realizările noastre, de ştiinţa noastră, de hainele noastre şi nu ne dăm seama că toate darurile vin de la Bunul Dumnezeu", a spus pastorul Bela Zsold. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a vorbit despre centralitatea adevărului Învierii lui Hristos în creştinism şi necesitatea asumării lui prin pocăinţă, ca înviere a sufletului din moartea păcatului şi ca pregătire pentru învierea cea de obşte. "Viaţa în Biserică are ca punct principal învierea sufletului din moartea păcatului. Aceasta este premisă şi pregătire pentru învierea din morţi a sufletului. Toţi oamenii vor învia, ceea ce arată că învierea este în exclusivitate un dar al lui Dumnezeu, dar nu toţi cei înviaţi vor avea aceeaşi stare. Vor avea stare de fericire doar cei care s-au pregătit pentru învierea universală încă din timpul vieţii pe pământ, prin învierea sufletului din moartea păcatului. De aceea, noi când ne reunim, când ne întâlnim, când avem o atitudine amicală, dacă nu se poate întru totul frăţească, simţim darul învierii sufletului din păcatul dezbinării, al izolării, al lipsei de comunicare. Păcatul, ca formă multiplă de egoism, creează un zid nevăzut în jurul eului uman, astfel încât egoismul şi individualismul sunt începutul morţii sufletului prin autoizolare. De aceea, comuniunea, reconcilierea, împăcarea omului cu Dumnezeu şi a oamenilor întreolaltă sunt început al învierii. Taina pocăinţei este cea mai profundă experienţă a darului învierii duhovniceşti şi, din acest punct de vedere, mişcarea ecumenică la început a fost o mişcare de pocăinţă. Dezbinările multe dintre creştini au împiedicat credibilitatea misiunii creştine în Africa şi în Asia. Multele certuri dintre creştini au fost o contramărturie atunci când era predicată Evanghelia iubirii lui Hristos. Spaţiul de misiune creştină era un spaţiu de confruntare între diferite confesiuni creştine europene, care făceau misiune în alte continente. Recunoaşterea unei anumite culpabilităţi a dezbinărilor, a certurilor, a polemicilor a fost punctul de plecare al dorinţei de refacere a unităţii creştine. Apoi, Primul Război Mondial, în care s-au angajat popoare creştine, unele împotriva altora, şi al Doilea Război Mondial au fost momente care chemau, de asemenea, pe creştini la pocăinţă. Odată cu pocăinţa şi recunoaşterea greşelilor s-a dezvoltat şi dorinţa de a reface unitatea sau cel puţin de a înlocui disputa cu dialogul, concurenţa cu cooperarea şi vrajba cu o atitudine prietenească. Ca şi în viaţa duhovnicească, şi în viaţa de familie, căutarea aceasta de refacere a unităţii creştine vizibile a avut perioade de entuziasm şi perioade de uscăciune. Au fost perioade în care rugăciunea era foarte entuziastă şi perioade în care ea abia se mai zărea ca o practică în viaţa comunităţilor din diferite zone ale pământului. Învăţăm însă de la Sfinţii Părinţi că, dacă nu putem să avem întotdeauna aceeaşi intensitate în viaţa noastră de familie, în prietenie şi în căutarea unei stări duhovniceşti mai bune, cel puţin să rămânem statornici în căutare. Deci, rugăciunea pentru refacerea unităţii vizibile a creştinilor astăzi nu înregistrează un entuziasm ca în anii 1920-1930 sau ca în anii 1950-1970, însă importantă este statornicia, fidelitatea faţă de ideal", a spus Preafericirea Sa.