Euharistia - taina vindecării şi îndumnezeirii noastre
Dumnezeiasca Euharistie are darul nemăsurat de a ne „branşa“ la plinătatea vieţii dumnezeieşti. Este toposul întâlnirii cerului cu pământul, a îngerilor cu oamenii, este „cerul pe pământ“, cerul înţeles ca tropos teologic (infuzie a vieţii dumnezeieşti, coborârea Treimii în spaţiul teluricului: „Să Te am pe Tine locuind şi rămânând întru mine, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh“) şi tropos angelologic (de co-slujire a îngerilor cu oamenii: „Fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta“).
Atunci când prin Dumnezeiasca Euharistie puterea cerului inundă fragilitatea pământului, omul devine fiinţă liturgică, adică îşi trăieşte viaţa, bucuriile, grijile, frământările şi neliniştile lăuntrice în contextul luminat al liturgicului. Conştientizează faptul că firul vieţii trebuie derulat în sfera liturgicului. Porii existenţei lui absorb vinul şi pâinea euharistică. Se îndulceşte din/prin trăirea Liturghiei (Liturghier, 2012, p. 366: „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste“). Orice „debranşare“ de la acest context liturgic e identică cu plasarea omului în lumea lui thanatos. Ştim din experienţa sfinţilor că Liturghia dă viaţă, şi încă belşug de viaţă.
Euharistia - „medicamentul nemuririi“
În Sfânta Liturghie primim „medicamentul nemuririi“, Sfânta Cuminecătură, frângând o singură Pâine, care e un medicament al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu, tratament curăţitor. Aici ni se dăruieşte Însuşi Hristos, sub chipul vinului şi al pâinii euharistice, preschimbate în Trupul şi Sângele Lui. Este locul întâlnirii noastre reale, personale şi comunitare cu Hristos şi prin El cu întreaga Sfântă Treime. Este toposul şi troposul nostru de îndumnezeire.
Acest „medicament“ ne poate vindeca de toate rănile mortale ale secularizării, înţeleasă ca lipsă de dragoste faţă de viaţa liturgică a Bisericii. Mai mult, încredinţaţi fiind că este „medicament“, niciodată nu vom mai vedea Sfânta Cuminecătură ca pe un „premiu“, ca pe o „răsplată“ pentru nevoinţele noastre, ci ca pe hrana care ne îndumnezeieşte şi ne face să devenim „mai oameni“.
Disponibilitatea anemică în a „digera“ aceste sensuri teologice adânci, pe care ni le oferă Liturghia, ne „catapultează“ în ceea ce mulţi teologi numesc „criză liturgică“.
Misterul liturgic, sensurile profunde pe care le reclamă Dumnezeiasca Liturghie se cer a fi aprehendate pentru a înlesni, a zămisli actul experienţei eclesiale, setea de a trăi ceea ce auzi. Neînţelegând (nu neapărat logic), nu ai cum să trăieşti (cele liturgice), şi netrăindu-le, nu ai cum să le înţelegi. Trăirea are drept premisă teologică înţelegerea, tâlcuirea actelor, a textelor liturgice. Exerciţiul (în sensul de askisis) hermeneutic pe textele Liturghiei ne poate face imuni la valul de „criză liturgică“ care bântuie societatea de azi.
Această „criză“ îşi are configuraţia ei precisă: creştinul, în general, are o conştiinţă foarte laxă din punct de vedere liturgic, în sensul că se rezumă doar la Liturghia duminicală, fără perspectiva şi tensiunea aşteptării de a-I sluji Domnului pe cât mai des cu putinţă posibil. În acest sens, (unii) mirenii devin simpli asistenţi în actul liturgic. Totul e transformat în „ce bine m-am simţit astăzi la slujbă“, fără să simţim că viaţa noastră este reconfigurată din temelii prin participarea la ospăţul euharistic: „Arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie casă, prin primirea Împărtăşaniei“.
Împărtăşire rară sau deasă - falsă dilemă
Această lipsă de metabolizare a duhului pe care îl implică Dumnezeiasca Euharistie este strâns legată de perspectiva falsei dileme despre rara sau deasa împărtăşire, dilemă amplu dezvoltată în cadrele raportului dintre vrednicie şi nevrednicie.
Motivul cel mai des invocat în favoarea unei cât mai rare împărtăşiri este nevrednicia. Considerăm că este o motivaţie diabolică, chiar dacă termenul este foarte dur. De ce? Nevrednicia care ne ţine departe de Hristos este una diavolească. În schimb, nevrednicia care ne apropie de Hristos, singurul care ne face cu adevărat vrednici („Şi mă învredniceşte ca, fără de osândă, să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine“), ca urmare a inimii noastre zdrobite de durerea pocăinţei, este una dumnezeiască.
Diavolul lucrează întotdeauna în contratimp: când primilor oameni, Adam şi Eva, Dumnezeu le-a spus să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, diavolul le şopteşte să mănânce că vor ajunge ca Dumnezeu; când Hristos, în Legea harului, ne spune: „Luaţi, mâncaţi (...); Beţi dintru acesta toţi (...)“, diavolul ne şopteşte că nu suntem vrednici, deci să nu mâncăm. Prin urmare, diavolul ne şopteşte să mâncăm tocmai atunci când nu trebuie să mâncăm şi să nu mâncăm tocmai atunci când e nevoie să mâncăm.
Pentru foarte mulţi funcţionează următorul clişeu: deasa împărtăşire # bagatelizare, respectiv rara împărtăşire # conştientizare, evlavie, cinste. În opinia noastră aceste clişee pot fi şi inversate: deasa împărtăşire # frică şi cutremur, respectiv rara împărtăşire # bagatelizare. S-ar putea ca „adevărul să fie undeva la mijloc“: „Personal, nu cred că administrarea discreţionară a Sfintelor Taine e un spectacol ziditor de suflet, care să excludă şi perspectiva banalizării, dar în aceeaşi măsură deplâng vidul duhovnicesc din faţa preotului care, cu potirul în mână, strigă: Apropiaţi-vă!, fără ca cineva să se mişte. Între cele două extreme - frecvenţa necenzurată şi absenţa pioasă - adevărul poate fi, ca de obicei, la mijloc“ (Bartolomeu Anania, arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă a Împărăţiei. O însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2005, p. 251). Domnul ne cere conştiinţă curată, sete de a-L primi sub chipul Euharistiei, nu dezbateri în ceea ce priveşte dilema rară sau deasă împărtăşanie.
Euharistia - şcoala unde învăţăm să mulţumim
Sfânta Liturghie este prin excelenţă actul de mulţumire al omului pentru toate bunătăţile pe care le revarsă Dumnezeu peste umanitate şi peste creaţie (Liturghier, 2012, p. 172: „Pentru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele nearătate şi arătate, ce ni s-au făcut nouă“).
În frumuseţea slujirii şi participării la Euharistie învăţăm cu adevărat cum să mulţumim. Euharistia este arhetipul oricărei mulţumiri (Liturghier, 2012, p. 175: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate“). Toate actele noastre de mulţumire de aici îşi trag obârşia (Liturghier, 2012, p. 172: „Să mulţumim Domnului“).
Dacă nu ştim să mulţumim pentru toate („cruce, groapă şi pentru înviere“), e semn că încă nu am frecventat şcoala mulţumirii din spaţiul Liturghiei, Sfânta Euharistie. Orice nemulţumire de a noastră e sinonimă cu disocierea de duhul Liturghiei, dacă nu chiar negarea, voluntară sau involuntară, a ei.