Familia, baza siguranței emoționale și a educației copilului

Familia este primul spațiu în care copilul trăiește experiența siguranței și a relației de atașament, înainte de a putea formula înțelesuri sau convingeri. În această mică „biserică de acasă”, văzută ca spațiu al formării relației prin prezența constantă a adulților, prin rânduiala zilnică și prin felul în care este întâmpinat în stările de vulnerabilitate, copilul învață că lumea poate fi un loc relativ stabil și de încredere. Psihologic, aceste experiențe timpurii creează baza echilibrului interior și a capacității de a avea încredere, iar din perspectivă teologică, pregătesc sufletul pentru relația cu Dumnezeu, trăită mai întâi ca grijă, iubire și fidelitate. Educația copilului începe nu prin reguli sau explicații, ci printr-o viață de familie în care dragostea este concretă, limitele sunt așezate cu discernământ, iar credința este trăită firesc, ca parte a vieții cotidiene.

Copiii au nevoie nu doar de hrană și îngrijire permanentă, ci și de educație pentru cultivarea sufletului, pentru reglarea impulsurilor instinctuale, pentru explorarea vocației și a talentelor spre a deveni utili societății în care trăiesc. Procesul educativ trebuie să înceapă devreme, de la o vârstă fragedă, atunci când personalitatea copilului este în formare și poate fi modelată ușor de către părinți și pedagogi. La baza formării copiilor stau discernământul și înțelep­ciunea adulților, care datorită vârstei, expe­rienței și propriei educații cunosc aspectele pozitive și negative ale societății, știu principalele probleme pe care le pot întâmpina copiii în viață și îi pregătesc pentru a le gestiona corect.

Cei mici învață mai ales din ceea ce văd și simt în familie și în jurul lor, și mai puțin din explicații. Într-o familie creștin-ortodoxă, rugăciunea spusă la masă sau seara, binecuvântarea înainte de culcare și semnul crucii făcut cu blândețe și credință creează copiilor un sentiment de liniște și protecție. Din punct de vedere psihologic, aceste gesturi repetitive îi oferă copilului predictibilitate și siguranță emoțională, elemente esențiale pentru dezvoltarea credinței copilului și a încrederii sale în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. 

Educația centrată pe siguranță emoțională

În lucrarea „Psihoterapia ortodoxă - continuare și dezbateri”, mitropolitul grec Hierotheos Vlachos dedică un capitol creșterii copiilor în familiile creștine, folosindu-se de argumente și exemple din Sfânta Scriptură și din scrierile Sfinților Părinți. În viața de zi cu zi, educația se transmite prin comportamente simple: modul în care părinții vorbesc între ei, cum cer iertare, cum arată răbdare sau cum reacționează la greșelile copiilor. Când un copil este corectat cu calm, explicându-i ce a greșit și de ce, atunci el învață autocontrolul și responsabilitatea, nu rușinea. Din perspectivă psihologică, acest tip de educație favorizează dezvoltarea conștiinței morale. Valorile creștine precum dragostea, iertarea, bunătatea și respectul devin concrete când copilul le vede aplicate în situații reale din familie.

„Toată educația trebuie să se facă cu dragoste, cu milă și cu veselie. Dragostea nu este manifestată numai prin cuvinte, ci este dezvăluită și prin fapte. Pentru că omul nu este construit numai din suflet, ci și din trup. De aceea se cere să fie exprimată dragostea prin gesturi și îmbrățișări. Mai ales la vârstă mică, copilul are nevoie de această tandrețe, desigur fără să fie pierdută autenticitatea manifestărilor de dragoste. (...) Îndrumătorul trebuie să dispună de talentul povestirii a diferitelor istorii. Copilul are o accentuată dispoziție să asculte povești din vechime și din epoca contemporană. Și dacă îndrumătorul nu are acest talent înnăscut, trebuie să îl cultive”, scrie Hierotheos Vlachos cu privire la procesul educativ al copiilor.

Părinții și educatorii au uneori tendința de a idealiza și a prezenta predominant aspectele pozitive ale vieții și societății, însă este necesar ca un copil să fie instruit corect și sincer și nu să i se prezinte o societate care nu corespunde realității. Atunci când un copil este protejat în mod excesiv de realitatea dificilă, el poate dezvolta o fragilitate emoțională, reacționând cu teamă sau confuzie la primele obstacole reale.

Explicarea problemelor într-un limbaj simplu, adaptat vârstei, ajută la formarea unei percepții realiste asupra lumii. În plan psihologic, confruntarea treptată cu dificultățile vieții contribuie la dezvoltarea rezilienței. Când un copil învață că există eșec, boală, pierdere sau conflicte, dar vede și modalități concrete de a le ges­tiona, apare sentimentul de competență personală.

Discuțiile despre probleme devin utile când sunt însoțite de exemple clare: cum cerem ajutor, cum ne liniștim, cum găsim soluții pas cu pas. Părinții, care arată că oamenii pot face binele chiar și în situații grele, îi ajută pe copii să își păstreze încrederea în relații și în viață. Uneori, dificultățile și greutățile ajută mai mult la formarea unui caracter mai puternic decât situațiile ușoare cu aspecte pozitive.

„Pentru educația copiilor este necesar mare discernământ din partea îndrumătorului. Discernământul constă în faptul de-a nu dezamăgi copiii, dar și să nu îi lăsăm necorectați prin încurajare. Precum medicul folosește leacuri potrivite de fiecare dată, astfel și îndrumătorul, ca un medic, trebuie să folosească leacurile vindecătoare potrivite. (...) Să venim și la problema pedepselor, a mustrărilor, a verificărilor. Trebuie să lăsăm copilul cu desăvârșire liber sau este necesară o severitate distinctivă? Acestei probleme trebuie să-i fie dat un răspuns, pentru că sunt auzite multe opinii. Mulți părinți evită să certe copilul pentru că se tem să nu devină complexat. Asupra problemei restricțiilor, a mustrărilor spune multe lucruri Sfântul Ioan Hrisostom, atrăgând atenția că părinții nu trebuie să satisfacă toate dorințele copiilor: «Întristându-ți copilul pentru puțin timp, îl faci sănătos pentru totdeauna»”, explică mitropolitul Hierotheos Vlachos. 

Credința, parte din viața de familie

În paralel cu educația școlară, este bine ca un copil să primească și informații religioase potrivite pentru vârsta lui, să meargă cu părinții la biserică și să participe la slujbe și la Sfintele Taine. Pentru copilul mic, mersul la biserică nu este despre înțelegerea teologică, ci despre o atmosferă caldă: lumina lumânărilor, cântări liniștitoare, prezența părinților lângă el. Treptat, copilul este învățat să se roage cu bunăvoință și evlavie din dragoste pentru Dumnezeu și nu ca urmare a îndemnului părinților. Toate acestea nu trebuie impuse cu forța de către adulți, ci prin construirea de contexte care să permită însușirea lor în mod firesc, blând și constant.

La nivel psihologic, aceste experiențe stimulează reglarea emoțională și capacitatea de a sta în liniște pentru perioade scurte. Explicațiile simple și concrete („Aici ne rugăm să fim sănătoși” sau „Aici Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru darurile primite”) ajută copilul să lege trăirile din biserică cu anumite sensuri. Astfel, credința se construiește natural, ca parte din viața de familie, nu ca obligație impusă.

„Noi toți ne dorim să ne devină copiii buni cetățeni ai societății, dar în principal buni cetățeni ai Împărăției cerurilor. Familia trebuie să fie anticamera Împărăției lui Dumnezeu, Raiul să preexiste în casă, ca și în Biserică”, completează ierarhul grec.

Familia poate deveni „anticamera Împărăției lui Dumnezeu” când este un loc al sprijinului constant, mai ales în momente dificile. Psihologic vorbind, aceste reacții întăresc sentimentul copilului că nu este singur în fața problemelor. Trăind zilnic experiența grijii și solidarității, copilul învață că iubirea nu este doar un ideal, ci o realitate concretă, trăită mai întâi în familie și apoi dusă mai departe în relația cu ceilalți din jurul său.