Familia creștină și comuniunea în viața omului

Importanța deosebită pe care luna septembrie o are în tradiția liturgică a Bisericii Ortodoxe Române este dată nu doar de faptul că aceasta este prima lună din cursul anului bisericesc, ci și de faptul că, în cursul acestei luni, între sfinții a căror pomenire este men­ționată în calendarul ortodox se numără mai multe persoane alese din bogata istorie bimilenară a crești­nismului, ale căror viață și pildă de trăire constituie mărturii importante pentru argumentarea și promovarea importanței familiei creștine astăzi.

Cea dintâi zi a lunii septembrie ne aduce în prim-plan pomenirea Sfântului Cuvios Simeon Stâlpnicul și a mamei acestuia, Marta, pildă de virtute și smerenie. În data de 17 septembrie, Biserica noastră face pomenirea Sfintei Mucenițe Sofia și a fiicelor sale: Pistis, Elpis și Agapi. Ziua a 20-a a lunii Răpciune aduce înaintea creștinilor pomenirea Sfântului Mare Mucenic Eustatie și a soției acestuia, Teopista, precum și a celor doi fii ai lor: Agapie și Teopist. Mai mult, prima Duminică a lunii (în acest an, prăznuită în data de 6 septembrie) are în centru tema pildei nunții fiului de împărat, surprinsă în Evanghelia după Sfântul Matei, capitolul 22, versetele de la 1 la 14.

Însă, în aceleași circumstanțe amintite mai sus, exemplele cele mai frumoase de sfinți pe care Biserica noastră îi cinstește în această lună sunt, de departe, cele două perechi de soți și părinți, mărturii ale Vechiului Testament și, deopotrivă, pilde în Noul Testament: Sfântul Profet Zaharia și Dreapta Elisabeta, părinții Sfântului Ioan Botezătorul, respectiv Sfinții și Drepții Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului. În tradiția ortodoxă, aceste două perechi de drepți părinți ai perioadei de tranziție dintre Vechiul și Noul Testament nu pot fi despărțiți de rolul important pe care l-au avut copiii lor în istoria mântuirii, în egală măsură, prin viața lor curată și pilduitoare, ei devenind exponențiali și pentru rolul și rostul pe care familia le-a avut în cursul istoriei.

În contextul subterfugiilor seculariste care pândesc și atacă la tot pasul rolul și locul familiei în societatea contemporană, în ciuda tradiției și puternicelor rădăcini pe care această celulă a societății, așa cum în dese rânduri a fost numită familia, le are, pe fondul aspectelor introductive de mai sus, care descoperă în parte cât de frumoasă și importantă este familia și cât de mari sunt rolul și rostul ei în mântuirea persoanei, în rândurile de mai jos considerăm a fi potrivit să surprindem câteva aspecte mai importante cu privire la instituția familiei și la impactul acesteia atât în și pentru societate, precum și la sensul pe care omul este chemat să-l (re)descopere prin familie.

Omul este chemat la comuniunea căsătoriei (Facere 2, 18)

Îndemnul pe care îl întâlnim în Vechiul Testament, în cuprinsul celui de-al doilea capitol al cărții Facere, constituie punctul de plecare în abordarea temei noastre. Contextul capitolului ne relevă importanța deciziei Creatorului de a crea femeia. După creare, Adam a fost pus de Dumnezeu în grădina Edenului, pentru a o lucra și a o păzi (Facere 2, 15). După ce în Facere 2, 17 se menționează faptul că Adam a primit poruncă de la Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și a răului, pentru a nu muri, versetul al 18-lea ne aduce în prim-plan decizia Creatorului de a-i crea un ajutor potrivit lui Adam. 

Observăm că motivul pe care versetul îl enunță în contextul dat este acela ca omul să nu mai fie singur: „Nu este bine ca omul să fie singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”.

Versetul și, deopotrivă, inițiativa divină pe care o redă acesta indică, o dată în plus, faptul că omul este o persoană care este chemată la comuniune. În cazul de față, necesitatea acestei comuniuni este afirmată de Însuși Dumnezeu Creatorul. Referindu-se la Facere 2, 18, un mare Părinte și exeget al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, remarcă în Omilia a XIV-a la Facere că, în textul versetului, amândouă cuvintele, „ajutor” și „asemenea lui”, au multă greutate. Dacă primul dintre ele face trimitere la faptul că Dumnezeu a dorit ca omul să nu fie singur, ci să aibă mângâiere din împreuna-viețuire cu femeia, cel de-al doilea termen subliniază faptul că asemănarea femeii cu Adam nu numai că o deosebește pe aceasta de celelalte viețuitoare create, ci o face și împreună-participantă la condiția omului Adam.

Referatul biblic al creației omului, în cuprinsul căruia se găsește și momentul în care a fost creată femeia, constituie, dincolo de bogatele aspecte de teologie biblică, și un important și amplu punct de reflecție, îndeosebi în ceea ce privește modul în care trebuie înțeleasă familia astăzi, în mijlocul societății contemporane. Mai mult, raportat la conflictul mocnit, atât interior, sufletesc, cât și exterior, destul de evident datorită diversității reacțiilor sociale prezente la tot pasul, prin care trece omul timpurilor noastre, episodul biblic la care am făcut pomenire mai sus ne face să ne întrebăm dacă omul modern mai conștien­ti­zează faptul că scopul existenței sale poate fi atins doar în prezența și cu ajutorul semenilor lui. Ne face să ne întrebăm dacă mai este conștient de faptul că însăși finalitatea spre care se îndreaptă, la care este chemat și spre care este făcut reclamă deschiderea spre comuniune și cere manifestarea dragostei nu doar spre propria persoană, ci deopotrivă și față de cei din jurul lui. Sunt întrebări care nasc, cu siguranță, nenumărate perspective și tot atâtea semne de exclamare.

O societate care promovează individualismul este întotdeauna o societate tristă 

Imaginea edenică surprinsă în cele câteva rânduri de mai sus, în care Însuși Creatorul a toate admite faptul că „nu este bine ca omul să fie singur” și, în acest sens, ia hotărârea de a crea femeia, este în totală contradicție cu pseudovalorile pe care modernismul, cu o tot mai pronunțată înverșunare, se încăpățânează să le promoveze astăzi. 

Se subliniază din ce în ce mai mult, atât în lucrările care aparțin domeniului teologic, cât și în numeroase alte lucrări din alte domenii, faptul că în societatea contemporană persoana este asaltată de realități care îndeamnă la individualism, la singularizare, la egoism și egocentrism. În ciuda libertății persoanei, pe care se pune din ce în ce mai mult accent, aflat sub povara consumerismului, omul este din ce în ce mai tentat și, de ce nu, trebuie să recunoaștem, provocat să renunțe la calitatea lui de persoană, și s-o îmbrățișeze pe aceea de individ. Din păcate, odată cu această negare a însușirii de persoană, omul își asumă o întreită renunțare: la Dumnezeu, la semeni și la comuniune. Teologul francez Olivier Clement observa cu finețea-i caracteristică că, astăzi, totul ne transpare luând imaginea unei opoziții între drepturile lui Dumnezeu împotriva omului și drepturile omului împotriva lui Dumnezeu.

Este paradoxal faptul că o societate care pune un accent atât de pronunțat pe drepturile și libertățile persoanei se dovedește a fi incapabilă de a evidenția cât de importantă este comuniunea în viața omului. Sub auspiciile secularismului, libertatea, atât de apreciată și iubită, capătă nuanța robiei. Este vorba de o libertate aparentă, străină responsabilității, redusă la starea alterată a omului fără Dumnezeu, pentru că ceea ce dă sens libertății este tocmai prezența unei alte persoane la care aceasta să se raporteze. Până la urmă, așa cum bine sublinia un teolog român, adevărata libertate de alegere nu este alegerea între bine și rău, ci alegerea conformă cu natura, care nu înseamnă altceva decât viața proporționată după Duh.

Ceea ce este și mai interesant este că, în manifestarea ei, adevărata libertate reclamă prezența comuniunii. În forma sa autentică, libertatea înseamnă libertate în vederea comuniunii, nedespărțită de iubirea curată și responsabilă dintre persoane. Chiar miezul acestei libertăți îl constituie manifestarea virtuții iubirii. Libertatea persoanei crește pe măsură ce crește și iubirea lui față de semeni, pentru că, în aceste circumstanțe, dispar și orice fel de limite care ar fi putut constitui obstacole în calea libertății. A iubi chiar și pe dușmani înseamnă a fi cu adevărat liber și nu limitat.

Iată, așadar, că sub imperiul unei libertăți greșit înțelese, omul modern dorește tot mai mult să-și afirme autonomia față de tot ceea ce-l înconjoară. E o tragedie a prezentului, pentru că astfel de oameni nu fac altceva decât să se autocondamne la singurătate. Individualismul tot mai prezent în societatea începutului de secol XXI nu are o altă direcție decât iminenta realitate a însingurării. Catastrofa omului de astăzi este aceea că el încă nu realizează că se îndreaptă spre însingurare.

Așa cum s-a amintit, omul nu a fost creat pentru a fi singur. Dimpotrivă, singurătatea a fost condamnată de Dumnezeu, care a creat femeia, arătând că omul a fost creat și este chemat spre comuniune. Din această chemare la comuniune izvorăște, așa cum frumos remarca și Nicolae Steinhardt, însăși originalitatea creștinismului, care vine din faptul că Dumnezeu este Persoană, credinciosul este persoană. Rugăciunea este calea prin care omul-persoană stă de vorbă cu Dumnezeu-Persoană. Aceasta este dulceața extraordinară și unică a creștinismului, această relație de tip eu-tu între om și Dumnezeul său.

Familia - exemplu pragmatic al faptului că omul își găsește sensul în comuniune

În fața provocărilor de astăzi, probabil cel mai bun exemplu al faptului că omul are sădită în natura lui înclinația spre comuniune și, odată cu aceasta, spre împărtășirea iubirii cu semenii îl constituie familia. Instituția familiei străbate întreaga istorie a umanității, ea avându-și începutul în chiar grădina Edenului, când, ca medicament la singurătatea lui Adam, Dumnezeu a creat-o pe Eva. De-a lungul timpului, familia a adunat în jurul ei păreri, doctrine, aprecieri și respingeri, însă, dincolo de orice abordare și aspect social, juridic sau de oricare altă natură, familia încă oferă mărturie despre deschiderea și înclinația omului spre comuniune.

O frumoasă interpretare a episodului biblic al creării femeii, păstrată de tradiție, amintește că, în momentul în care Adam a adormit, Dumnezeu, pentru a crea femeia, nu a luat din coasta lui Adam, ci de sub coasta acestuia, adică din inima lui. Prin urmare, ceea ce i-a unit pe Adam și pe Eva a fost inima, care în conștiința fiecărui om este și depozitarul sentimentelor, al dragostei unei persoane către o altă persoană. Familia devine astfel nu doar o simplă deschidere a omului către comuniune sau o simplă afirmare a naturii acestuia, ci și o adevărată regăsire. În fiecare unire binecuvântată de Dumnezeu, prin Taina Sfintei Căsătorii, atât soțul, cât și soția își descoperă reciproc sensul existenței lor. În familie se revelează tocmai importanța celor doi termeni interpretați de Sfântul Ioan Gură de Aur, anume „ajutor” și „asemenea lui”.
Adâncind reflecțiile privind importanța familiei pentru descoperirea sensului existenței umane, putem afirma că familia, prin unitatea și comuniunea pe care le formează și le promovează, reprezintă însăși o imagine a chipului lui Dumnezeu în om. Prin urmare, întrucât comuniunea se descoperă în chiar scopul la care este chemat omul, familia, care cultivă comuniunea, constituie mijlocul cel mai pragmatic posibil în (re)descoperirea de către fiecare persoană a finalității existenței sale. În mijlocul familiei, omul își redescoperă valorile, încălzit de roadele dragostei.
Iată de ce, în contextul haosului social de astăzi, al confuziilor și al agitației sufletești, instituția familiei reprezintă o rază de lumină, către care este chemat orice om. Din nefericire, familia a rămas printre ultimele redute în societatea contemporană, fapt pentru care, în ultima perioadă, sub aceleași auspicii perfide ale libertății și drepturilor individuale, s-au dat atacuri crunte la adresa ei. În ciuda acestei realități, ea și-a păstrat sensul și rostul în viața celor care au văzut în ea o cale către Dumnezeu. Iar astăzi, mai mult ca oricând, promovarea adevăratei identități și a realelor valori ale familiei constituie o datorie a noastră, a tuturor, și nu doar a Bisericii.

Exemplul sfinților - cea mai înălțătoare pildă pentru a înțelege rostul familiei

În efortul de afirmare a valorilor pe care le are familia, o pildă frumoasă și sănătoasă ne este oferită de către sfinții Bisericii. Dincolo de viața lor virtuoasă, de faptele bune și de mărturisirea lui Hristos, sfinții ne aduc în prim-plan și rolul deosebit al vieții în/de familie. Bineînțeles, ne referim la sfinții care au rămas în memoria Bisericii ca fiind promotori ai familiei sau care și-au adus contribuția prin însuși exemplul lor de viață în familie. 

În acest sens, așa cum aminteam și în primele rânduri, luna septembrie a fiecărui an ne aduce numeroase exemple de sfinți care s-au remarcat în istoria și tradiția Bisericii Ortodoxe ca modele de trăire, îndeosebi în ceea ce privește viața de familie. La aceste exemple se adaugă și numeroase alte pilde, pe care Biserica nu a întârziat niciodată să le aducă în prim-planul vieții creștine. Amintim, astfel, cu titlul de exemplu, admirabila educație pe care au primit-o în familie Sfinții Trei Ierarhi. Fiecare din ei s-a bucurat de o mamă evlavioasă care a insuflat o puternică credinţă în Dumnezeu şi a sădit în inimă conştiinţa apartenenţei creştine. Mama Sfântului Vasile cel Mare, evlavioasa Emilia, este o sfântă al cărei aport pedagogic-creştin deosebit îl cunoaştem îndeosebi prin prisma faptului că, din cei nouă copii ai ei, trei au fost episcopi (Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Petru de Sevasta), cinci au fost monahi, iar pe patru dintre ei Biserica îi cinsteşte astăzi ca sfinţi. Pe mama Sfântului Grigorie Teologul, Nona, dragostea şi credinţa nu numai că au condus-o la convertirea soţului ei, ci au determinat-o să ofere Bisericii un dar deosebit: trei copii sfinţi (Sfântul Gorgonia, Sfântul Cezarie şi Sfântul Grigorie). Un alt exemplu moral înălțător îl reprezintă și Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, care, deși a rămas văduvă la doar 20 de ani, şi-a închinat toată viaţa ca să dea Bisericii pe cel mai mare propovăduitor al Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos.

Exemplelor frumoase de mai sus li se adaugă și alte numeroase mărturii creștine. Între acestea se numără și exemplul dat de domnitorul martir român Constantin Brâncoveanu, care în fața călăului își îndeamnă pe cel din urmă fiu să rămână cu gândul la Hristos și la comuniunea cu El.
În acest exemplu minunat al sfinților, familia creștină și-a găsit tăria și forța de a înfrunta provocările vremii și, mai mult, de a rezista astăzi, ca un veritabil bastion al credinței, în fața provocărilor modernității. Realitatea socială în care trăiește omul modern nu poate fi despărțită de instituția familiei. Prin urmare, indiferent de aspectele la care poate fi raportată, de la cele privind educația și până la cele de sorginte economică, familia rămâne un element foarte important, am putea spune decisiv în cadrul societății noastre. De aceea, cu cât familia își păstrează nealterat fundamentul ei, cu atât ea va putea schimba, în binele pe care îl așteptăm cu toții, societatea și oamenii.