Familia de 44 de suflete a părintelui Valentin

Puţini se pot lăuda că au curajul să poarte de grijă unei comunităţi formate din 30 de copii şi 14 femei, toţi, cu probleme, toţi având mare nevoie de ajutor. Părintele Valentin Ştefan, fondatorul Asociaţiei Pro-Vita din comuna Gogoşari, judeţul Giurgiu, este capul acestei familii speciale, este îngrijitorul şi „tatăl“ acestor copii salvaţi de la moarte prin grija sa. El însuşi salvat de la a fi victima unui avort, lucrează împreună cu soţia, Veronica, pentru cauza vieţii şi a familiei. După o vizită de câteva ore în comuna Gogoşari, povestea părintelui şi a activităţii sale dezvăluie o lume puţin cercetată, în care fiecare zi este încă o luptă câştigată.

Aventura a început din Bucureşti, unde am făcut cunoştinţă cu un domn care urma să transporte donaţii de mobilă pentru sucursala Asociaţiei Pro-Vita din Gogoşari. După un drum de o oră şi mai bine, am ajuns într-un sat pe jumătate cufundat în întuneric, înconjurat de lacuri pline cu peşte şi de păduri parfumate de salcâm. Părintele Valentin Ştefan m-a întâmpinat cu voioşie, deşi părea foarte ocupat. Povestea sa este cunoscută de toată lumea din asociaţie. „Eu trebuia să fiu avortat, fiind al treilea copil al familiei. Aşa a vrut Dumnezeu, să trăiesc! La vârsta la care am aflat, la 12-13 ani, am promis să lupt împotriva avortului“, mărturiseşte părintele Valentin. Prioritatea sa şi a asociaţiei este, aşadar, cauza luptei împotriva deciziei de a întrerupe sarcina femeilor care consideră că nu-şi pot permite creşterea unui copil. În acelaşi timp, au venit la Gogoşari persoane cu alt gen de probleme care au nevoie de ajutor, mame fără un adăpost sau persoane cu handicap, ce au fost primite la fel de călduros. După cum urma să aflu, a avea în grijă atâţia oameni care depind de tine este o misiune grea, iar problemele sunt la ordinea zilei. Timp liber cu greu se găseşte când, pe lângă propria familie cu doi copii, ai grijă de o comunitate formată din 30 de copii şi 14 femei. Această grijă cuprinde toate îndatoririle unui „cap de familie“: asigurarea unui acoperiş deasupra capului, găsirea de fonduri pentru mâncare şi alte cheltuieli, rezolvarea problemelor administrative, ajutorul cu spitalizarea în caz de boală. Cel mai mare ajutor vine de la soţia sa, Veronica, care este de profesie asistent medical. Veronica nu şi-a exercitat profesia pentru a-i creşte pe cei doi copii ai familiei, dar s-a folosit de cunoştinţele sale pentru a îngriji mamele şi copiii din asociaţie. În afară de Veronica, nu mai există altă persoană care să se ocupe în mod regulat de diverse probleme administrative. Deci, toată baza asociaţiei stă în acest tânăr cuplu. Părintele avea doar 26 de ani când a înfiinţat asociaţia, la sfatul Preasfinţitului Ambrozie, Episcopul Giurgiului, şi a început să aibă grijă de primele două mame care au ajuns în comuna Gogoşari. Dar vârsta nu este relevantă, comentează părintele, „contează să fim tineri cu sufletul şi cu mintea“. „Părintele Valentin este ca tatăl meu“ Asociaţia nu are un sediu central, ci e formată din şase case împrăştiate în comuna Gogoşari, în satele Răleşti şi Drăghiceanu ce aparţin comunei, situaţie cauzată de lipsa banilor pentru construirea unei clădiri noi. Aceasta îi îngreună foarte mult munca părintelui, căci vizitarea zilnică a şase case e mult mai complicată decât vizitarea unui singur sediu. Am mers în vizită la una dintre aceste case, cumpărată de un binefăcător anonim şi donată ulterior organizaţiei. Copiii ne-au întâmpinat la poartă împreună cu mamele lor, vesele şi pline de entuziasm la vederea părintelui. Fiecare gospodărie are de toate: viţă-de-vie în curte, legume cultivate, găini şi, uneori, chiar purcei. Fiecare casă se administrează singură, iar mamele care trăiesc împreună se ajută unele pe altele, ca într-o familie. Unele rămân acasă în timpul zilei şi au grijă de copii, iar cele care se simt în stare lucrează pe câmp ca să adune proviziile de iarnă pentru cele două vaci ale asociaţiei. La 21 de ani, Loredana Vasiliu a trecut prin toate încercările vieţii. Crescută fără părinţi şi rămasă fără domiciliu, a găsit aici un adevărat cămin, pentru ea şi cei doi copii de care are grijă. „Sunt aici de doi ani. Părintele Valentin este ca tatăl meu, m-am ataşat de el şi de soţia lui ca de părinţii mei, nu mai vreau să plec niciodată de lângă el, nici eu, nici copiii. Eu n-am avut părinţi de mică. Am rămas pe drumuri, mi-a luat apartamentul foc“. Relaţia mamelor cu părintele este, deci, foarte strânsă. „Dacă ne roagă să-l ajutăm cu ceva, noi spunem da, că nu putem să spunem nu. Pentru că ne ajută cu de toate, cu mâncare, îmbrăcăminte, cu spitalul. Dacă nu era el, poate copiii ăştia erau morţi sau ajungeam cu ei în gară“, comentează Loredana. Mulţumirea principală a femeii este faptul că îşi va putea creşte copiii aşa cum şi-a dorit dintotdeauna: „Vreau să meargă la şcoală, să nu aibă un viitor cum am avut noi“. Lupta pentru comuniune În a doua casă vizitată, locuieşte Roxana Rugu, care este însărcinată în luna a şasea. „Vreau să rămân aici când se va naşte copilul“, spune Roxana, care locuieşte la Gogoşari aproape o lună jumate. „Nu ştiu ce o să fie, dar aş vrea să fie băiat şi să-i pun numele Ionuţ Alexandru.“ Roxana începe să discute cu părintele despre problema ei cu buletinul, spune că fără un act nu va putea fi primită în spital când va trebui să nască. Iar acesta este doar un subiect minor în marea de probleme care se ivesc în fiecare zi. Loredana mai are în Bucureşti o fată de 16 ani pe care nu a mai văzut-o de mulţi ani şi pe care ar vrea s-o găsească. O altă mamă a avut necazuri cu băieţelul ei, care a trebuit operat de hernie la Bucureşti. „Puţini cunosc realitatea din spatele cortinei, dar fiecare lucru cere un efort, un sacrificiu. Puţini ştiu că, uneori, la 12 sau 1 noaptea eram în Giurgiu, la spital“, povesteşte părintele Valentin. Iar problemele mai vin şi din interior. Consilia Lăzăricu, una dintre mame, recunoaşte că nu e mereu simplu să trăieşti împreună cu un grup mare de mame, fiecare cu problemele ei. „Pentru părintele Valentin e o luptă foarte puternică să ne împace, ca să fim unite şi să nu fie duşmănie între noi. Mai intervine cearta chiar şi din motive de nimic, aşa cum se întâmplă în orice asociaţie.“ Cine ajută cu fonduri pentru creşterea şi îngrijirea copiilor? „Dumnezeu, în primul rând“, pentru că le trimite persoanele potrivite care să îi sprijine la momentul potrivit. „În al doilea rând, oameni care s-au sensibilizat cu privire la cauza noastră sau diverse magazine, nu am avut încă nici o firmă care să doneze bani. În ceea ce priveşte persoanele fizice, sunt unii oameni care fac bine şi mai revin, sau unii care vin o singură dată. Oricum, să obţii fonduri nu este deloc simplu, trebuie alergat şi bătut la uşi pentru donaţii“, menţionează părintele. „Nu pot sta liniştit o zi fără să trec pe la ei“ Comunitatea parohială din comună are pentru ce să-i mulţumească părintelui Valentin: înainte de venirea sa, cele două biserici din localitate se aflau într-o stare deplorabilă şi nu se oficia acolo nici o slujbă, nici măcar duminica. „Biserica din Drăghiceanu era aproape părăsită, ca o ruină. A fost refăcută aproape integral“, precizează parohul de la Gogoşari. Relaţia între asociaţie şi oamenii din comună e din ce în ce mai bună. Deşi la început sătenii au fost puţin speriaţi, neînţelegând exact scopul şi activitatea asociaţiei, astăzi situaţia s-a ameliorat, iar mamele sunt în relaţii bune cu locuitorii comunei. „Cu timpul am rămas plăcut surprins când oameni din biserică aveau grijă de copiii mamelor asociaţiei, luându-i la Împărtăşit. Alte mame au grijă de bătrânii din sat, iar ei le ajută cu o parte din pensie. Aş minţi zicând că e totul perfect, dar s-au armonizat lucrurile cât de cât.“ Pe viitor, comuna Gogoşari va avea un motiv foarte bun de recunoştinţă faţă de Asociaţia Pro-Vita: cei 30 de micuţi veniţi aici vor ajuta, poate, într-o zi, la redeschiderea şcolii locale, închisă din cauza lipsei copiilor, înainte de înfiinţarea asociaţiei, aici existând mai puţin de 10 copii. Ceea ce va însemna locuri noi de muncă şi ocazia de a nu face naveta până la şcoală. Suferinţa care va rămâne mereu în inimile copiilor din asociaţie este lipsa unui tată în familie. Rolul acesta este preluat de părintele Valentin, care deja este numit tată de către mame. „La şcoală, copiii spun despre cei din asociaţie «copiii luâ Popa». Ei fac parte din viaţa noastră, nu pot sta liniştit o zi fără să trec pe la ei“, continuă pr. Valentin Ştefan. În proiect - o clădire în care să locuiască toţi copiii şi toate femeile Planuri de viitor cu privire la asociaţie există. Dacă va reuşi să adune fondurile necesare, părintele plănuieşte să construiască o clădire nouă, unde să stea toţi cei din asociaţie, care acum sunt împrăştiaţi în două sate şi sunt mai greu de vizitat şi de organizat. În viitorul îndepărtat, şi ideea înfiinţării unui azil de bătrâni pare la fel de bună. Preocuparea principală rămâne însă prezentul: „Poate o să realizăm multe, sau poate că mâine nu vom mai fi, important e să avem şi nişte fapte bune care să cântărească în balanţă la sfârşitul vieţii“. Părintele Valentin mulţumeşte părintelui Nicolae Tănase de la Asociaţia Pro-Vita din Valea Plopului şi Preasfinţitului Episcop Ambrozie, care a binecuvântat înfiinţarea acestei filiale în judeţul Giurgiu. Cine este interesat să facă donaţii sau vizite în această zonă poate afla detalii sunând la numărul de telefon 0762.656.077. ▲ „Suntem fruntaşii Europei la număr de avorturi“ Am vorbit cu părintele şi despre situaţia avorturilor în România şi ce înseamnă aceasta pentru femei şi societate, el fiind destul de critic la adresa românilor din acest punct de vedere şi aducând multe argumente împotriva întreruperii unei sarcini. Am discutat despre fetiţa de 11 ani din judeţul Neamţ care a rămas însărcinată anul trecut, în urma violării de către unchiul ei. O comisie de etică medicală din România a refuzat aprobarea avortului, deoarece legea nu permitea această intervenţie, avortul fiind legal după a paisprezecea săptămână de sarcină doar dacă viaţa mamei se află în pericol sau dacă fătul suferă malformaţii. În urma acestei decizii, părinţii fetiţei au hotărât să plece cu aceasta în Marea Britanie, unde au putut duce la capăt procedura de întrerupere de sarcină. Părintele Valentin afirmă că nu este de acord cu modul în care s-a procedat. „În nici un fel de situaţie nu trebuie copilul avortat, pentru că i se ia dreptul de a trăi. Fiecare are menirea lui în viaţă.“ Avortul se numeşte crimă, iar efectele asupra mamei sunt foarte grave, fizic şi psihic. Din punct de vedere medical, acest fapt este deja foarte cunoscut. Sindromul post-avort include tulburări de somn, tulburări în alimentaţie, tulburări afective, depresie, gânduri de sinucidere izvorâte din tristeţe, lipsa de speranţă, inutilitate, destrămarea relaţiilor interpersonale, sindromul „aniversării“, psihoze de scurtă durată; sentimentul de vinovăţie. Din punct de vedere fizic, avortul poate produce insterilitate, iar dacă privim imaginea de ansamblu, natalitatea în România este, oricum, destul de mică, iar avorturile contribuie la îmbătrânirea populaţiei. „Noi, românii, suntem fruntaşii Europei în ceea ce înseamnă numărul de avorturi“, spune şi părintele. Ceea ce este adevărat, expresia „epidemia avorturilor“ fiind folosită pentru ceea ce se întâmplă în România, unde, în 2006, 68% din femeile care rămâneau însărcinate hotărau să avorteze. Problema înmormântării unui copil nebotezat este, de asemenea, un subiect îndelung dezbătut, pe marginea căruia şi părintele comentează. „Când e zămislit, copilul este creaţia lui Dumnezeu. Dar el se numeşte creştin din momentul Botezului, viaţa unui om începe cu taina Sfântului Botez. De aceea, pentru un copil născut mort nu se poate face slujbă de înmormântare aşa cum trebuie, pentru că acest copil nu este recunoscut creştineşte.“ Un model pentru tinere mame oferit de părinte este Maica Domnului, „care nu s-a întrebat al cui e copilul ei, dacă are dreptul să trăiască sau nu, deşi era foarte tânără“.