Farcașa nemțeană, loc al nativității binecuvântate și al sfințeniei

„Pentru mine, cel mai mare dar de la Dumnezeu este viața însăși, faptul de a fi venit pe lume.” Aceste cuvinte simple, dar întru totul esențiale, le rostea părintele profesor Ioan Caraza odată, pe când era condus spre Farcașa sa natală, pe-un frumos drum împodobit de brazii Neamțului și de indicatoarele spre mănăstiri: Agapia, Văratec, Secu, Sihăstria, Neamț, Petru Vodă ș.a. Personalitatea deosebită a părintelui Ioan, spiritualitatea acestor vetre de rugăciune, dar și cadrul natural al acestei părți de țară și cuvântul duhovnicesc pe cale înviorează sufletește și lasă loc de o bună amintire.

După cum se cunoaște, arhidiaconul prof. univ. dr. Ioan Caraza (1941-2025) a fost chemat la Domnul anul acesta, într-o zi de 31 iulie, ca și unul dintre patriarhii României, apreciatul profesor și teolog Iustin Moisescu. Pe 10 decembrie ar fi împlinit 84 de ani.

În epitaful de mormânt al părintelui Ioan Caraza, edificat pe locul înaintașilor, sunt trecute numele bunicilor paterni, Ion și Ana, și ale părinților, Toader și Didina, observându-se că fiul adormit anul acesta a trăit exact cât tatăl său, 83 de ani și aproape 8 luni. Trupul îi așteaptă învierea cea de obște în binecuvântatul cimitir al Farcașei din curtea lăcașului, laolaltă cu moșii și strămoșii, cu Sfânta Olimpia (Tănase, 1880-1967) și cu alte rude ale Sf. Cuv. Petroniu (1914-2011) de la Prodromu, cu preotul Ioan Preotu care l-a binecuvântat și recomandat pentru seminarul de la Neamț pe viitorul teolog Ioan Caraza, același părinte Ionică fiind și duhovnicul care a grijit-o pe credincioasa enoriașă Olimpia la vremea plecării de aici. De asemenea, lor li se adaugă învățătorul generației sale, Ioan Luca, și alți mulți buni creștini și oameni cumsecade ai satului natal. Locul rămâne unul de mângâiere sufletească pentru toți cei care l-au cunoscut pe părintele profesor Ioan Caraza. Ulița pe care se află biserica, cimitirul și o altă splendidă bisericuță de lemn (unicul monument istoric de categoria A al județului), ridicată în cinstea Sf. Cuv. Parascheva (1774), se numește Strada Bisericii. La capătul de pornire din centrul Farcașei, spre dreapta, e străjuită de busturile Părintelui Petroniu Tănase, scriitorului Ion Creangă și  generalului Gheorghe Manoliu (1888-1980), iar de cealaltă parte, de-o vatră părintească a familiei Caraza, unde de mulți ani este un bun loc de odihnă pentru turiști, deschis și întreținut de mezinul fraților Caraza. În acest loc primitor s-au ținut agapele de la înmormântare și pomenirea la 40 de zile și au fost odihniți cei sosiți din locuri mai îndepărtate. De remarcat ar mai fi că, din aceeași stradă a Bisericii, undeva mai spre adâncimea ei cum mergi spre bisericuța Sfintei Parascheva, se desprinde o mică ulicioară denumită „Petroniu Tănase”, pe dreapta căreia, imediat ce ai lăsat strada mare, la nr. 1 se găsește o căsuță bine conservată, construită în curtea casei natale a Cuviosului nostru de la Prodromu. Credința și evlavia dau vigoare și frumusețe unei localități. Trecutul este bine „întreținut” la Farcașa, iar acest fapt se datorează în primul rând sfinților, dar și unor oameni preocupați de istorie și implicați concret în suflul cultural al comunității, așa cum este părintele Constantin Cătălin Coșula, parohul de astăzi al satului.

Între altele, când un român scrie despre copilărie și locurile natale, nu poate face abstracție de clasicul Ion Creangă. Și cu atât mai mult când aceste rânduri sunt dedicate unui alt Ioan și diacon (Caraza), teolog important al Bisericii noastre, născut pe aceleași plaiuri nemțene. Din Farcașa sa natală, aflată la vreun ceas de Târgu Neamț, Humulești și Pipirig - arealul copilului Nică -, putem spune că a respirat același aer de munte de pe Valea Bistriței, cu marele povestitor care sigur a trecut prin aceeași Farcașă, cel puțin atunci când a fost condus la casa gazdei din apropiații Broșteni, lucru consemnat și în Amintiri din copilărie. De altfel, David Creangă, bunicul matern, a dăruit vechii biserici de lemn din Farcașa o psaltire cu însemnări proprii, care astăzi se păstrează în patrimoniul Mănăstirii Secu. Deloc întâmplător, în apropierea Școlii „Ioan Luca” și a Primăriei din Farcașa, alături de bustul Cuviosului Petroniu de la Prodromu, sfânt de-al locului, se găsește și cel al scriitorului. Apoi, pe lângă numele de botez și al Botezătorului, părintele Ioan Caraza observăm că mai are în comun cu această mare personalitate luna decembrie, în a cărei ultimă zi povestitorul s-a mutat la Domnul și, cel mai important, aplecarea în scrierile sale teologice asupra „tainei copilăriei și ado­lescenței omului”.

Din rostirile adânci ale părintelui Caraza, propun să ne oprim asupra unei ziceri esențiale și călăuzitoare, care să ne țină sigur în dragostea Domnului, aici și în cele viitoare: „Tăria Luminii se păstrează sub cruce și în iubirea de vrăjmași, pe care întunericul din lume nu o poate cuprinde”. „Adevărul din pământ a răsărit și dreptatea din cer a privit (Psalmii 84, 12) era un verset-laitmotiv în vorbirea părintelui Ioan, iar la versurile lui Emi­nescu - «Sus inimile voastre! Cântare adu­ceți-I!/ El este moartea morții și învierea vieții» - obișnuia să anine și unele personale: „Drumul cu Hristos este Lumină,/ Pe care moartea când o vede se dezbină.”

Ioan Caraza, de n-ar fi fost un caracter strălucitor, cu totul aparte, n-ar fi simțit însuși unul dintre cei mai mari poeți creștini ai României, Ioan Alexandru, să-i dedice prietenului său teolog, încă din anii ’70, mai multe versuri cuprinse în nu mai puțin de cinci poezii din volumele sale lirice. Un crâmpei din „Mărgăritar” spune mult: „Poate pe cer să nu mai fie stea/ Numai lumina lor întârziată/ Astfel și tu până vei învia/ Iubirea fi-va bolta înstelată”.

Din anul 2026, binecuvântata Farcașă nem­țeană urcă în calendar, aninată la numele Mamei Sfinte Olimpia (4 iul.) care, tainic, poartă cu ea întreaga sfințenie maternă a Ortodoxiei româ­nești. Cuviosul Petroniu, fiu al ei, tot de anul viitor este pomenit între sfinții cuvioși (24 feb.), fiindu-ne ca o slavă la Athos și nădejde pentru țară. Iar arhidiaconul Ioan, patrolog al Sfinților Părinți, având să plinească la vreme „treimea sfințeniei de la Farcașa”, rămâne în conștiința contemporană a Bisericii ca un teolog adânc și smerit liturghisitor al lui Hristos, în diaconia dragostei înfățișându-ne pe Dumnezeu. „Slugă bună și credincioasă pusă peste puțin” (Ioan 25, 21), „părinte duhovnicesc de arhierei” (†Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos), făclie a trăirii în Hristos și călăuză de nădejde în pastorația vremurilor noastre. Modestia, simplitatea, atât de rara și repetata renunțare la arhierie, curăția sufletească și, în același timp, adânca sa teologhisire de la catedra universitară și amvoanele bisericilor unde a slujit i-au conferit o statură duhovnicească cu adevărat unică, prin amintirea căreia continuă să ne încălzească sufletește și avem mare nădejde că strălucește în eternitatea lui Dumnezeu, ca rază a Soarelui Dreptății ce, iată, Se naște.