Femeia cananeeancă sau examenul credinţei
Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) Matei 15, 21-28
În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie cananeeancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.
Examenul credinței. Așa își intitulează părintele Nicolae Steinhardt predica- eseu despre pericopa evanghelică din Duminica a 17-a după Rusalii despre femeia cananeeancă. Pentru că este vorba despre o biruință prin credință care trebuie să ne însuflețească, să ne dea bucurie și speranță în această pregătire pentru „călătoria” postului.
După o confruntare cu cărturarii și fariseii despre lucrurile care cu adevărat îl spurcă pe om, Mântuitorul Iisus Hristos pleacă din Galileea, din ținutul locuit de „poporul ales”, și merge dincolo de Iordan, în ținuturile locuite de păgâni. Sfântul Apostol și Evanghelist Matei relatează că fariseii „s-au scandalizat” pentru că Domnul i-a înfruntat pentru rigorismul lor exagerat și i-a numit fățarnici, iar ucenicii s-au arătat „nepricepuți” și au cerut Domnului să le lămurească cuvintele „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt 15, 11)
Și iată că, ieșind din mijlocul lor, Domnul a mers în părțile Tirului și ale Sidonului, două cetăți-porturi situate pe țărmul de est al Mării Mediterane (pe teritoriul Libanului de azi), despre care spusese altădată: „Dacă s-ar fi făcut în Tir și în Sidon minunile din mijlocul vostru, de mult s-ar fi pocăit” (Matei 11, 21). Și dacă evreii nu aveau nici un amestec cu samarinenii care aveau la mare cinste cele cinci cărți ale lui Moise și care le erau oarecum „frați vitregi”, cu atât mai mult nu aveau nici un amestec cu păgânii. Să ne amintim că atunci când i-a chemat pe cei doisprezece la propovăduire, Mântuitorul Iisus Hristos însuși le-a spus ucenicilor: „În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi; Ci mai degrabă mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10, 5-6). O poruncă ce rezona în sufletul lor cu întreaga tradiție în care fuseseră crescuți.
Însă cu această ieșire a Domnului „în calea păgânilor”, se punea în fața ucenicilor o temă grea, care cu anevoie va fi fost rezolvată și încheiată la Sinodul Apostolic din Ierusalim, și anume, universalitatea mântuirii, faptul că prin Întruparea Domnului harul lui Dumnezeu îmbrățișează și alte popoare și neamuri. Apostolul care se citește înaintea Sfintei Evanghelii de astăzi ne arată lămurit acest lucru: „Noi suntem templul Dumnezeului Celui Viu, așa cum Dumnezeu a zis: Între ei voi locui și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu”. Prin aceste cuvinte se amintește de fapt de promisiunea pe care Dumnezeu o face poporului evreu, în Vechiul Testament, ca un semn al venirii lui Mesia: „Voi umbla printre voi, Eu vă voi fi vouă Dumnezeu și îmi veți fi Mie popor” (Levitic 26, 12).
Cananeeanca mărturiseşte că Iisus este Mesia
Și iată că o femeie cananeeancă din acele ținuturi Îl întâmpină strigând cu inima zdrobită de durere. Faptul că Mântuitorul Iisus Hristos era descendent din seminția regală a lui David nu era un lucru îndeobște cunoscut și cu atât mai puțin recunoscut în acea vreme. Și totuși, femeia aceasta păgână mărturisește, asemenea orbului din Ierihon, credința că Iisus cel căruia i se adresează este Mesia, iar strigătul ei se face ecoul profețiilor mesianice.
Însă un lucru cu totul surprinzător se petrece. Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care s-a arătat mereu mișcat de suferința oamenilor, care a vindecat „toată boala și neputința din popor”, uneori fără a fi rugat, rămâne indiferent în fața unui strigăt izvorât din durere și disperare, le spune ucenicilor care intervin pentru izbăvirea femeii: „Nu sunt trimis decât pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel”, în timp ce cananeencei care nu înceta să strige după ajutor îi aruncă aceste cuvinte grele: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”. Fără îndoială că Domnul sintetiza în aceste cuvinte tot disprețul conaționalilor săi față de „neamuri”, preluând limbajul lor superior și exclusivist. Însă această purtare ilogică și aparent insensibilă avea un singur scop, și anume, de a pune în antiteză orgoliul și pretenția de superioritate a poporului ales cu realitatea credinței smerite pe care o avea o femeie păgână și pe care Domnul o cunoștea (Da, Doamne, ajunge să spună femeia cu smerenie, curaj și înțelepciune, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor).
Să ne rugăm pentru alţii ca pentru noi!
„O femeie, mare este credința ta - răspunde Domnul -, fie ție după cum voiești.” Această exclamație - O, femeie! - este unică în Evanghelii, după cum unică este și această adresare, „fie ție după cum voiești”. Iată cum Cuvântul lui Dumnezeu se manifestă ca la Creație, venind cu tot noianul de putere de ființă dătătoare, care să însoțească voința femeii, arătându-ne în ce fel voința omului poate fi susținută de cuvântul Domnului. Într-una din rugăciunile de la slujba Sfântului Maslu cerem de la Dumnezeu ca aceia prezenți să fie vii prin Izvorul de viață dătător care este Mântuitorul Iisus Hristos, zicând: „Și fă-i să vieze prin harul Hristosului Tău”. Nu este întâmplător faptul că această pericopă evanghelică se află între Sfintele Evanghelii care se citesc la slujba Sfântului Maslu, aducându-ne aminte cât este de important să ne rugăm pentru alții ca și cum ne-am ruga pentru noi. Ea s-a identificat deplin cu suferința fiicei ei, a devenit însuși glasul fiicei ei care nu se mai putea ruga și prin aceasta, așa cum spunea Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, femeia cananeeancă este o prefigurare a Bisericii lui Hristos care se roagă pentru toți oamenii aflați în boală și în nevoi, pentru „tot sufletul necăjit și întristat”.
Duminica femeii cananeence și celelalte două duminici care au precedat-o, a lui Zaheu Vameșul și a Orbului din Ierihon, ne oferă prilejul pentru a așeza, pe temelii trainice, scara duhovnicească a Triodului, pe care vom păși de duminica viitoare, în urcușul nostru către Sfintele Paști. În toate aceste întâlniri ni se pun în față pilde exemplare de credință, smerenie și stăruință duhovnicească. Este uimitor acest drum al credinței pe care-l parcurge femeia cananeeancă în răspăr cu întreaga tradiție legată de temple și zeități pe care o cunoștea, smerenia cu care își acceptă și își depășește condiția, rugăciunea stăruitoare pe care nu a descurajat-o nici tăcerea, nici ignorarea, nici insulta.
Întreaga fire înconjurătoare ne învață stăruința
În acest sens, Sfântul Nicolae Velimirovici ne sfătuiește să luăm aminte la faptul că întreaga fire înconjurătoare ne învață stăruința. Și orice dezastru ar aduce natura sau omul asupra plantelor sau animalelor, ele ne vor uimi întotdeauna prin perseverența cu care duc la bun sfârșit sarcina pe care le-a dat-o Dumnezeu.
Nu în ultimul rând, pericopa evanghelică despre femeia cananeeancă ne arată valoarea unică a fiecărei făpturi umane, prin crearea sa de Dumnezeu, acel „chip al slavei lui Dumnezeu”, rămas în noi în ciuda căderilor noastre. „Chipul slavei Tale sunt, deși port ranele păcatelor” (slujba Înmormântării). Faptul că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, că pot exista suflete nobile și prețioase în fața lui Dumnezeu din toate neamurile este o lecție pe care Mântuitorul a dat-o „nepricepuților” ucenici și pe care ne-o dă și nouă, până la sfârșitul veacurilor. Iată cheia în care trebuie să înțelegem acest lung examen al credinței, smereniei și stăruinței duhovnicești la care este supusă cananeeanca.
„Fie ca răspunsul pe care-l vom da la sfârșitul mai lungului examen ce este viața fiecăruia dintre noi să ne învrednicească și El desigur nu de mențiunea «magna cum laude» obținută de femeia cananeeancă, însă măcar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecătorului, de nota bună!” (pr. Nicolae Steinhardt).