Botezul pocăinței pregătește iertarea păcatelor

Duminica dinaintea Botezului Domnului (Marcu 1, 1-8)

Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, precum este scris de proroci: „Iată, Eu trimit pe îngerul Meu înaintea feței Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui! Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. Și ieșeau la el tot ținutul Iudeei și toți cei din Ierusalim și se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-și păcatele. Iar Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului și mânca lăcuste și miere sălbatică. Și propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai puternic decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălțămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt”.

Pericopa Evangheliei din Duminica dinaintea praznicului Botezului Domnului ne duce în împrejurimile Iordanului, acolo unde, la capătul unei lumi în agonia păcatului, răsuna glasul de chemare al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, răscolind sufletul omenirii până în cele mai tainice profunzimi: „Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui” (Marcu 1, 3).

„Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinței spre iertarea păcatelor” (Ioan 1, 4). Dar care este motivul pentru care Ioan boteza la Iordan? Răspunde Sfântul Apostol Pavel: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, spunând poporului să creadă în Cel ce avea să vină după el, adică în Iisus Hristos. Şi auzind ei, s-au botezat în numele Domnului Iisus. Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit asupra lor” (Faptele Sfinților Apostoli 19, 4-6). Deci, botezul pocăinței pregătește iertarea păcatelor, fiindcă harul nu vine asupra celui supus păcatului, după cum nu este „nici o părtășie între lumină și întuneric” (2 Corinteni 6, 14).

Fericită este pustia în care s-a auzit glasul celui care binevestește mântuirea lumii, așa cum prorocea Isaia: „Veseleşte-te pustiu însetat, să se bucure pustiul; ca şi crinul să înflorească. Şi va înflori şi se va bucura pustiul Iordanului […] și poporul meu va vedea slava Domnului, strălucirea Dumnezeului nostru” (Isaia 1, 2).

De ce se afla Sfântul Ioan acolo și nu în cetate? Ce știm noi este că Sfântul Ioan Botezătorul a trăit din fragedă tinerețe în pustie, într-o formă uimitoare de asceză, pentru a dobândi viața întru voia lui Dumnezeu şi pentru a-L căuta pe El în toate. Era fiu de arhiereu (Luca 1, 5) și a ales de bunăvoie o altă trăire, asceza și viața de pustie. Tăcerea, depărtarea de lume și privegherea aduc întotdeauna o regăsire lăuntrică, pe care au aflat-o prorocii și apoi trăitorii creștini doar în lumea pustiei, acolo unde sunt posibile pocăinţa şi întoarcerea. Vedem dar că pus­tiul este locul în care omul se poate apropia de Dumnezeu.

„Calea” pe care o pregătește Sfântul Proroc Ioan pentru cei „care au șchiopătat în cărările lor” (Psalmul 17, 49) este Legea Noului Testament. Prorocul Isaia ne lămurește din nou: „Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului” (Isaia 40, 4-5).

Mântuirea a venit în peștera din Betleem

Patriarhii și prorocii Vechiului Testament, între care se numără și Sfântul Ioan Botezătorul, au pregătit poporul pentru venirea Celui care aduce „pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Și iată că mântuirea a venit în peștera din Betleem, când Lumina a alungat pentru totdeauna întunericul și „poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16).

De atunci au trecut mai mult de 2.000 de ani și, tot de atâta vreme, Domnul Hristos bate la poarta inimilor noastre, zicând: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20).

Pentru aceasta a rostit Sfântul Proroc Ioan predica pe care o auzim citindu-se la Sfânta Liturghie și care, cu multă înțelep­ciune, a fost așezată de Părinții Bisericii înaintea Botezului Domnului.

Într-o lume căzută, în care stăpâneau minciuna și păcatul, într-o lume plină de gârbovi cu sufletul, în care fățărnicia era model de viață, „Prorocul Pus­tiei”, îmbrăcat în haină aspră din păr de cămilă, încins cu o curea și hrănindu-se cu acride și miere sălbatică, vine și, în glas de „trâmbiță duhovnicească”, înfierează patimile oamenilor din acele vremuri.

„Glasul celui ce strigă în pus­tie” (Marcu 1, 3)  vorbea despre pustiirea sufletelor oamenilor, pe care prorocul le pregătește să devină „livadă roditoare”. El nu se adresa doar iudeilor, ci și păgânilor și soldaților romani. Cunoaşterea sa nu a venit din cărţi, ci era de la Dumnezeu, prin descoperire. Nu a scris niciodată nimic, nu a întemeiat vreo comunitate, nu a avut nici o altă motivație decât aceasta: schimbarea vieții și renunțarea la păcat. El transforma lumea, tocmai renunțând la ea. Îndrăznea să spună: „Așa grăiește Domnul” și avea curajul să o spună oricui, inclusiv regelui Irod, căzut în adulter.

Glasul său despica pustia

Glasul său despica pustia, sabie de foc pentru toți cei care se abătuseră de la căile Domnului. „Iată securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 3, 10). Puterea cuvântului acestui proroc este atestată de efortul ucenicilor de a călători prin deșert, chiar dacă atunci când îl aflau, pe mulți dintre ei, Sfântul Ioan îi întâmpina prin cuvintele „Pui de vipere” (Matei 3, 7). Completează istoricul Iosif Flavius, referindu-se la puterea predicii Sfântului Ioan Botezătorul, că entuziasmul ascultătorilor lui atingea „punctul de fierbere”, atunci când ei intrau în ape, mărturisindu-și păcatele (Ierom. Calinic Berger, Provocări ale gândirii și vieții ortodoxe astăzi, Ed. Deisis, 2012, p. 102).

Vedem la hotarul Vechiului Testament un om simplu, dar exigent, care nu propovăduia pocăința ca pe un scop în sine, ci aducea o „inimă” nouă și o înnoire a minții (metanoia), o pregătire pentru ceva mult mai însemnat, venirea lui Mesia și a Împărăției lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Ioan practica un botez al curățirii sufletești, fără primirea Duhului Sfânt: „Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt” (Marcu 1, 8).

Și, în această stare de aștep­tare, a apărut „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16). Lucrarea Înaintemergătorului Ioan „s-a micșorat” și apoi a luat sfârșit tocmai când apărea și „creștea” Iisus. Aceasta reprezintă rostul și esența propovăduirii Sfântului Ioan Botezătorul în pustie: punerea în acord a trăirii și a faptelor omenești cu legea lui Dumnezeu, ca apoi, prin pocăință (părăsirea păcatului și avântul către Dumnezeu) și cuget curat, să ajungem la Hristos.

Taina Sfintei Spovedanii ne înnoiește și pregătește sufletul spre cunoașterea și trăirea vieții în Hristos

Pentru a ajunge cu adevărat la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, trebuie să primim și noi, cei botezați în Biserică, „botezul pocăinței” prin Taina Sfintei Spovedanii, care ne înnoiește și pregătește sufletul spre cunoaș­terea și trăirea vieții în Hristos. La acestea se referă Sfântul Apostol Pavel când zice: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă îna­inte. Cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12, 1-2).

Știm că nu slava acestei lumi îndreptățește pe cineva la mântuire, ci „roadele vrednice de pocăință” (Matei 3, 8; Luca 3, 8). Câteva dintre acestea ni le arată însuși Sfântul Proroc Ioan: Nu vă mândriți cu privilegiile pe care le aveți în această lume, nu luați de la nimeni mai mult decât este hotărât să luați; nu asupriți pe nimeni și mulțumiți-vă cu plata voastră; cel ce are două haine, să dea una celui ce nu are și cel ce are de mâncare să facă asemenea (Luca 3, 8-14).

Glasul prorocului nu mai strigă astăzi în pustiu, dar ne cheamă necontenit din paginile Sfintei Scripturi, pentru a-L primi pe Hristos în inimile noastre, spre moștenirea Împărăţiei cerurilor, care „nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 20-21).

Să pregătim așadar în inimile noastre calea Domnului! Să ținem dreaptă calea vieții și să lucrăm pocăința cea adevărată, pe care ne-o arată Sfântul Ioan Botezătorul. Iată, Hristos vine! Hristos Se apropie de Iordan să primească Botezul. Să mergem cu toții la Iordan, acolo unde „Glasul Cuvântului, sfeşnicul Luminii, luceafărul mergător înaintea Soarelui, în pustiu strigă tuturor popoarelor: «Pocăiţi-vă şi mai înainte vă curăţiţi, că de faţă stă Hristos, mântuind lumea din stricăciune»”  (Catavasiile Botezului Domnului, Cântarea a șasea).