Receptarea post-1885 a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

Percepția ulterioară a actului autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, dobândită la 25 aprilie 1885, prin eforturile conjugate ale Bisericii și statului, este o demonstrație a cuceririi treptate a locului dorit în sistemul internațional de către România modernă. În urma declarării independenței României, în mai 1877, și recunoașterii acesteia la Congresul de la Berlin, în 1878, precum și a proclamării Regatului, în 1881, recunoașterea internațională a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a așezat România într-un loc binemeritat în sistemul politic european și al lumii întregi.

Atât după 1864 - actul inițial și exclusiv al statului român și al Bisericii Ortodoxe Române de afirmare a autocefaliei -, dar și post-1885 - actul de recu­noaș­tere a autocefaliei din partea Patriarhiei Ecumenice - a prevalat concepția conform căreia această calitate a Bisericii noastre a existat de facto de-a lungul întregului său parcurs istoric. În sprijinul acestei afirmații sunt aduse atât argumente de ordin canonic - fiind invocate canonul 34 apostolic și comentariile pe marginea acestuia, ale teologilor români sau străini -, cât și cele aparținând domeniului politico-statal. Consonant acestei teze este și faptul că Biserica Română din Transilvania și Banat, în afara unor scurte perioade, a fost în bună parte, după 1359, subordonată canonic Mitropoliei Ungro­vlahiei, conducătorul acesteia cumulând și titlul de „Exarh al Plaiurilor”. Acest titlu și l-a menținut și după Legea lui Cuza, și după cea din 1872, când Mitropolitul Ungrovlahiei a primit, pe lângă acest titlu, și pe cel de Primat al României.

În perioada ulterioară Marii Uniri din 1918, în primii ani a existat o preocupare constantă pentru realizarea unității bisericești a națiunii române, care s-a concretizat în proclamarea Patriarhiei Române în anul 1925. Perioada interbelică, continuată și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a însemnat afirmarea documentată - prin utilizarea mai ales a rezultatelor istoriografiei medievale - a existenței de facto a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, anul 1885 consemnând și recunoașterea acestei realități istorice de către Patriarhia Ecumenică. S-a subliniat constant faptul că autocefalia de jure a Bisericii Ortodoxe Române a însoțit constant eforturile statului român modern de obținere a independenței și unității naționale. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Biserica a trebuit să urmeze avatarurile statului român dintre anii 1940-1945, când s-au impus restrângeri teritoriale, urmate de reîntregiri la o graniță sau alta, unitatea din 1918 nemaifiind atinsă. În perioada comunistă, autocefalia a fost pregnant subliniată în interiorul Bisericii Ortodoxe Române prin celebrări aniversare, iar existența Patriarhiei naționale a însemnat menținerea legăturilor cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, dar în corsetul bine cunoscut al orientării ideologico-politice a acestui regim.

Un reviriment în aprofundarea studiilor istorice și canonice privind autocefalia Bisericii Ortodoxe Române s-a înregistrat după 1990. Apariția unor noi reviste de specialitate a îmbogățit cunoștințele în domeniu, prin constituirea unui corp valoros de cercetători în domeniul istoriei bisericești, la care s-a adăugat și o prestigioasă școală formată în interiorul medievisticii române, cu reprezentanți atât în țară, cât și în străinătate. S-au înregistrat atât dezbateri fructuoase, cât și divergențe de opinii, privind existența autocefaliei Bisericii Române în Evul Mediu, fiind afirmată chiar dobândirea unui statut superior acesteia, mai ales după prăbușirea Bizanțului. Cu fiecare prilej aniversar s-au desfășurat manifestări științifice consacrate autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române sau proclamării Patriarhiei, stimulate de tra­diția istorică a acestor celebrări naționale, fapte concrete de consolidare a rolului Bisericii în societatea românească. Relațiile cu Bisericile surori s-au multiplicat și diversificat, ceea ce a constituit un alt stimul în cercetarea acestor subiecte, înlesnit de schimbul de informații și documente sau de reuniuni pe aceste subiecte, multilaterale.

În acest efort au fost acoperite numeroase goluri în evidențierea continuității de existență a Bisericii Ortodoxe Române, anumite perioa­de - mai ales cea a migrațiilor și a secolelor X-XII - prezentând carențe documentare sau interpretative. Astfel, s-a afirmat că, încă din perioada apostolică, Biserica Creștină a poporu­lui român a avut, în persoana Episcopului de Tomis, conducătorul de care a ascultat „neamul” câteva secole la rând, logica istorică impunând că existența unei comunități creștine nu este posibilă fără păstorire ecleziastică. Apoi, într-un anumit moment al istoriei, rolul Episcopului de Tomis a fost preluat de cel de la Vicina, iar mutarea acestuia la Curtea de Argeș, în anul 1359, a constituit o continuitate istorică de existență autocefală de facto a Bisericii neamului românesc încă de la legalizarea crești­nismului. Relația Bisericii „locale” cu Patriarhia Ecumenică a fost una corespunzătoare constant acestui statut de autocefalie de facto, iar, din punct de vedere politic, teritoriile românești din nordul Dunării au întreținut strânse relații administrative și statale - probate prin documente cu caracter fragmentar ca timp și loc - cu Bizanțul.