Femeia în societatea bizantină
Printre numeroasele probleme şi aspecte ale societăţii faţă de care Biserica creştină a luat atitudine încă de la început se numără şi statutul femeii. O schimbare majoră era reprezentată de faptul că, prin transformarea căsătoriei în Taină, Biserica plasa familia sub autoritatea şi protecţia lui Dumnezeu. Prin unirea Bisericii cu Statul, Imperiul Roman, iar apoi cel Bizantin treceau sub protecţia şi autoritatea lui Dumnezeu, situaţie exprimată prin învestirea împăratului de către patriarh. Faptul că numai în cazul căsătoriei Biserica celebra o Taină, iar nu şi al ungerii imperiale, demonstrează valoarea deosebită ce s-a dat familiei în creştinism.
În Vechiul Testament există suficiente motive care au determinat Biserica să acorde o atenţie deosebită relaţiei bărbat-femeie: primul cuplu uman a fost creat şi binecuvântat de Dumnezeu (Facere I, 26-28). În Noul Testament avem alte dovezi privind importanţa pe care Dumnezeu o acordă cuplului uman: prezenţa lui Iisus la nunta din Cana Galileii, unde El a făcut prima Sa minune, este interpretată ca fiind semnul binecuvântării divine asupra familiei. Epistolele pauline (Efeseni V, 23-32), precum şi Apocalipsa Sfântului Ioan (Apocalipsa XXI, 9-10) stabilesc o relaţie şi mai apropiată dintre Hristos şi cuplul uman: unitatea dintre Hristos şi Biserică este comparată cu cea dintre soţ şi soţie.
Cu excepţia împărăteselor, femeia bizantină a făcut obiectul cercetărilor, mai ales în ultimele decenii. Cercetarea devine însă dificilă în contextul în care majoritatea celor care au lăsat documente scrise cu privire la civilizaţia bizantină (istoriografi, jurişti sau aghiografi) sunt de sex masculin. De aceea, şi scrierile lor se concentrează în mod predilect asupra activităţilor bărbaţilor. Principalele surse de informare sunt: izvoarele istorice (care privesc aspectele politice, afacerile diplomatice, controversele religioase, conflictele militare), în care femeile sunt menţionate sporadic, cu excepţia celor care fac parte din familia imperială, vieţile sfinţilor, biografiile femeilor bizantine, care urmează calea sfinţeniei, regulamentele mănăstirilor de maici, compilaţiile de drept civil şi canonic, însoţite de comentariile aferente. De asemenea, documentele monastice evidenţiază rolul pe care l-au jucat femeile cu proprietăţile lor funciare, mai ales atunci când este vorba de donaţii către mănăstiri; acelaşi lucru este valabil şi pentru puţinele testamente redactate de femei, care s-au păstrat.
Din aceste surse, ne putem face o idee despre statutul femeii în societatea bizantină. Dacă viziunea creştină asupra familiei a reuşit să influenţeze în mare măsură legislaţia imperială, nu acelaşi lucru poate fi spus despre situaţia femeii la Bizanţ. În societatea bizantină, femeia era privită ca o fiinţă slabă din punct de vedere fizic şi uneori periculoasă pe plan moral. De aceea, în vreme ce doctrina creştină susţinea că femeile, la fel ca şi bărbaţii, trebuiau şi puteau să încerce să depăşească slăbiciunile lor fizice şi morale cu ajutorul Duhului Sfânt, opinia publică şi legislaţia imperială continuau să considere femeia drept o creatură slabă şi fără importanţă din punct de vedere socio-legal. Această mentalitate explică de ce naşterea unei fete era considerată ca un eveniment mai puţin fericit decât naşterea unui băiat, care ar fi putut să transmită mai departe numele şi averea tatălui şi care ar fi devenit un cetăţean cu drepturi depline. Părinţii se rugau la Dumnezeu să aibă copii de sex bărbătesc, şi dacă li se năştea un băiat, bucuria era dublă. În plus, fetiţele era înţărcate înaintea fraţilor lor, de aceea în copilărie şi în primii ani ai adolescenţei erau mult mai expuse bolilor infecţioase. Rezultatul: mortalitatea era mai ridicată la fete decât la băieţi.
În funcţie de familie, de origine şi de poziţia sau de obiceiurile sociale, femeile bizantine erau clasificate în patru categorii: femei aristocrate (inclusiv împărătese), femei obişnuite, libere şi sclave. Cele mai multe informaţii istorice le avem cu privire la femeile aristocrate, şi mai ales la împărătese, care sunt cunoscute în istorie fie datorită soţilor, fraţilor sau fiilor lor celebri, fie datorită propriilor lor acţiuni.
Prerogativele suveranei
Împărătesele bizantine sunt nişte personaje istorice extrem de interesante, puterea şi importanţa lor depăşind cu mult pe cea a împărăteselor romane. Dorinţa de a oferi supuşilor modelul familiei perfecte sau al cuplului uman în integralitatea sa ar putea fi cauza pentru care se obişnuia ca fiecare împărat să aibă alături de el o împărăteasă, fie soţie, mamă sau fiică. Învăţătura creştină cu privire la primul cuplu uman căruia Dumnezeu i-a dat porunca de a stăpâni lumea (Facere I, 27) ar putea sta la baza cuplului imperial bizantin. Acelaşi text al Facerii ar putea explica faptul că împărătesei i se conferea titlul de suverană înainte chiar de a se căsători cu împăratul, după cum şi Eva primise dreptul de a conduce lumea prin actul creaţiei menţionat în primul capitol al Facerii, iar nu prin modelarea ei din coasta lui Adam, fapt menţionat în al doilea capitol al Facerii. Împărăteasa participa la atotputernicie nu datorită faptului că era soţia împăratului. Nu era vorba despre o reflectare a autorităţii soţului ei, ci ea era învestită cu puterea suverană printr-un act anterior mariajului şi independent de acesta, iar această suveranitate la care era înălţată, asemenea împăratului, printr-o alegere a lui Dumnezeu însuşi, era egală în plenitudine cu cea a bazileului. Cele două acte erau atât de independente, încât, în cazul în care împăratul era celibatar sau văduv, el asocia la tron pe mama, pe sora sau pe fiica sa, care lua titlul şi atribuţiile augustei. Astfel s-a întâmplat cu Pulcheria, sora lui Teodosie al II-lea, devenită augustă la vârsta de 14 ani, şi care în realitate guverna tot statul, inclusiv pe fratele ei.
Spre deosebire de augustele romane, care trebuiau să-şi atingă scopurile cu ajutorul intrigilor de la curte şi al bărbaţilor, împărătesele bizantine aveau puterea de a acţiona singure şi uneori chiar împotriva membrilor masculini ai familiei imperiale. Începând cu secolul al VII-lea, văduva împăratului putea să exercite puterea în numele fiului minor, ceea ce s-a întâmplat deja în istoria imperiului: cazul Irinei, care în 797 şi-a detronat propriul fiu, pe Constantin al VI-lea, luându-şi titlul de bazileu şi autocrator al romanilor.
Sfânta Elena, model pentru împărătesele bizantine
Nu toate împărătesele au lăsat în urma lor o imagine sumbră; un personaj feminin luminos a fost Elena, mama Sfântului Constantin cel Mare, prima împărăteasă creştină. Potrivit tradiţiei creştine, ea a descoperit Crucea Mântuitorului la Ierusalim, devenind astfel simbolul conducătorului bun şi evlavios. Împărătesele care i-au urmat exemplul erau adesea comparate cu Elena. În 451, Pulcheria era aclamată ca o nouă Elenă la Sinodul de la Calcedon, iar de atunci asocierea verbală a împărăteselor cu mama lui Constantin va continua pe parcursul restului perioadei bizantine.
Imaginea Elenei nu este singulară; au fost în istoria Bizanţului şi alte femei de condiţie modestă care au devenit împărătese prin căsătorie: Teodora, soţia lui Iustinian I, sau altele printr-un concurs de împrejurări: Teodora, fiica unui funcţionar paflagonian, a devenit soţia lui Teofil (829-842), sau Teofana, soţia lui Roman al II-lea.
Aceste câteva exemple demonstrează că societatea bizantină acorda femeii o importanţă surprinzătoare pentru ceea ce reprezenta prin ea însăşi, iar nu pentru rangul pe care-l purta. Faptul că astfel de lucruri se întâmplau numai la nivel imperial sau aristocratic nu înseamnă că ele erau simple excepţii. Fiind deţinătorii puterii absolute, împăraţii bizantini amintiţi mai sus, care au depăşit de dragul soţiilor lor anumite bariere şi prejudecăţi de tip etnic sau social, au arătat idealul relaţiei dintre bărbat şi femeie. După cum Elena a fost exemplul de conducător credincios, preocupată de asigurarea păcii şi a bunăstării în familie şi în imperiu, împărătesele de origine modestă au împlinit tipul ideal al relaţiei bărbat şi femeie, bazată pe dragostea sinceră, necondiţionată. În contrast cu această atitudine au fost şi acele împărătese uzurpatoare de tron care foloseau orice mijloace pentru a obţine puterea.
„Mă îngrijesc de educaţia copiilor mai bine ca oricine…“
Este uşor de înţeles că nu toate femeile din Bizanţ erau împărătese şi prinţese. Majoritatea dintre ele aveau ocupaţii obişnuite, chiar asemănătoare cu cele de astăzi: mediator matrimonial, ginecolog, infirmiere, implicate în producţia vestimentară sau în comerţul cu amănuntul. În această diversitate de ocupaţii, principala îndatorire a femeii bizantine era legată de obligaţiile casnice: creşterea copiilor, prepararea hranei. Un tablou sugestiv al acestor remarci îl găsim în descrierea vieţii domestice a poetului Teodor Prodromul. El locuia împreună cu soţia (35-40 de ani) şi cei patru copii ai lor într-o casă dintr-un cartier popular al Constantinopolului. Se pare că de ceva vreme căsnicia lor nu mai era ca la început. „...Eu ţin casa şi mă ocup de toate... Eu mă îngrijesc de educaţia copiilor mai bine ca oricine... Apoi eu am grijă de haine... Ce mi-ai oferit în schimb? Nu am avut şi eu un cadou de Paşte. Iată 11 ani de privaţiuni şi de mizerie pe care i-am petrecut alături de tine. Nu am primit şi eu drept cadou o rochie de mătase, nu am primit un inel, nu am primit o brăţară. Nu am mâncat pe săturate de frica zilei de mâine...“
Un fenomen interesant întâlnit în textele bizantine aminteşte de educaţia fetelor. Sursele, ce-i drept destul de rare, ce amintesc de acest aspect al societăţii bizantine, aduc mărturie despre ataşamentul faţă de modelul definit de Sfântul Grigorie de Nissa în Viaţa Sfintei Macrina, pe care a redactat-o la începutul anului 380: instruirea fetelor urmăreşte formarea de bune soţii şi mame de familie, antrenate în exprimarea virtuţilor specific creştine. Iată cum este descrisă viaţa Teofanei, soţia lui Leon al VI-lea (886-912): „... Când ea a împlinit vârsta de 6 ani, tatăl său a trimis-o să înveţe Sfânta Scriptură. Din dorinţa de a învăţa, ea a început să studieze cu pasiune Sfânta Scriptură: în scurt timp, ea a învăţat Psalmii, ca şi cântările de seară şi de dimineaţă, petrecându-şi zilele citind şi studiind. Observându-i calităţile naturale, tatăl său a dat slavă lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru cele primite“...
Aceste texte, alcătuite de contemporani la puţin timp după moartea celor trei femei, dintre care două sfinte, se pun de acord în privinţa existenţei unei educaţii de bază ce consta în studierea exclusivă a textelor religioase, în practicarea virtuţilor şi în deprinderea cu îndeletnicirile casnice. Practic, preocuparea pentru o conduită morală este omniprezentă. O excepţie o reprezintă însă Ana Comnena, care, în lucrarea sa Alexiada, aminteşte despre formarea clasică pe care a primit-o.
Ana Comnena, model de educaţie aristocrată
Astfel, în prologul lucrării Alexiada, Ana Comnena scria: „... De aceea, încredinţată de aceste lucruri, eu, Ana, fiica împăraţilor Alexios şi Irina, născută şi crescută în Porfyra, care nu numai că nu sunt necunoscătoare în ale scrisului, dar care am studiat în adânc limba grecească şi retorica, eu, care am citit cu atenţie lucrările lui Aristotel şi dialogurile lui Platon şi mi-am format spiritul în quadriviumul ştiinţelor, căci şi să nu se socotească aceasta drept o laudă a persoanei mele (trebuie să dezvălui aceste lucruri, tot ceea ce mi-a dat natura şi înclinaţia spre studiu ca şi tot ceea ce mi-a hărăzit de sus divinitatea şi tot ce mi-au oferit împrejurările), vreau ca în această scriere să istorisesc faptele tatălui meu, care nu merită a fi trecute sub tăcere şi nici târâte de scurgerea timpului ca într-o mare a uitării, atât cele pe care le-a făptuit atunci când a luat sceptrul în mâini, cât şi pe cele săvârşite înainte de încoronarea sa, pe când era în serviciul altor împăraţi.“
„Mama mea nu a aşteptat laude, deşi le-a meritat din plin“
Figuri de femei puternice care îşi depăşesc limitele apar de asemenea în texte. Este vorba mai ales de cele din ultima perioadă bizantină, de sfinte. Portretul emoţionant pe care îl face Mihail Psellos mamei sale este excepţional: această femeie domină întreaga sa familie prin grija pentru singurul ei fiu; la rândul său, fiul a cunoscut o carieră literară excepţională, cu o veritabilă conştiinţă de autor modern, graţie educaţiei primite.
Elogiul funebru făcut mamei sale rămâne memorabil: „... Eu nu văd numai o formă unică pentru sufletele aplecate spre virtute: unele sunt pline de simplitate şi de şarm, altele sunt austere, aspre şi puţin accesibile. Mama mea avea un suflet amestecat între cele două tendinţe... Ea şi-a protejat părinţii la bătrâneţe, ştia să consoleze prin fapte şi cuvinte, a rămas la căpătâiul lor în timpul bolilor, îi compătimea în suferinţă, îi veghea în timpul insomniilor. Ea nu credea că poate fi mai sus de părinţii ei, pe când ei îi apreciau calităţile. Mama mea avea un caracter convenabil pentru toţi, ea se adapta diversităţii celor cu care intra în contact, pentru că înţelegea ceea ce convenea fiecăruia... O, mamă, pentru mine tu ai fost un sfătuitor avizat, o colaboratoare şi o inspiratoare în educaţia mea: de fiecare dată când reveneam de la şcoală mă întrebai ce am învăţat în acea zi, cum m-am împăcat cu colegii sau ceea ce am primit de la ei. Mai ştiu şi o altă calitate de-a ta: adesea vegheai până la miezul nopţii, citeai împreună cu mine, aşezată pe acelaşi pat, şi astfel mi-ai insuflat mai multă energie şi îndrăzneală asemenea Atenei lui Diomed... Tu mă asistai ca şi cum ai fi luptat alături de mine, ridicând mâinile spre Dumnezeu, lovindu-ţi pieptul cu mâinile în rugăciune, şi făcând să coboare din Cer la mine calitatea discernământului în momentele dificile. Toţi copiii le datorează câte ceva părinţilor, mai ales faptul că le-au dat viaţă, dar acest lucru ţine de natura lucrurilor, în timp ce eu am o dublă datorie faţă de ea: mi-a dat fiinţă, mi-a insuflat dragostea de literatură, nu ca pe o obligaţie, ci pentru că mi-a sugerat-o. Mama mea nu a aşteptat laude, deşi le-a meritat din plin.“
Sfintele Bizanţului
În societatea bizantină, martirajul primelor veacuri creştine s-a transformat ulterior într-unul interiorizat, de renunţare la lume şi la chipul ei trecător. Apropierea de Dumnezeu se realizează în acest cadru, atât prin efortul ascetic îndelungat, cât şi prin practicarea virtuţilor, în cadrul căsătoriei, cât şi al monahismului. Ambele căi pot conduce spre sfinţenie în mod egal, fiecare având dificultăţi specifice: monahismul prezintă avantajul izolării de ispitele lumii şi de grijile cotidiene, căsătoria prezintă celui care alege această cale o serie de încercări, ce dezvoltă virtutea răbdării şi compensează prin aceste „cruci“ cotidiene lipsa efortului ascetic monastic. În cazul sfintelor din Bizanţ, putem constata faptul că multe dintre ele proveneau din familii înstărite, nobile sau chiar princiare. Multe sfinte s-au folosit de poziţia lor socială pentru a-şi mărturisi cu tărie credinţa sau pentru a construi noi locaşuri de cult.
Majoritatea s-au dedicat vieţii monahale, fie de la începutul vieţii adulte, fie după moartea soţilor. Unele sfinte au avut dilema cu care majoritatea sfintelor s-au confruntat, şi anume dacă să se dedice vieţii monahale sau căsătoriei. Preferinţa pentru viaţa solitară este evidentă în majoritatea cazurilor, acceptarea căsătoriei făcându-se adesea la îndemnul părinţilor sau al societăţii. Căsătoria este privită de către sfintele de la Bizanţ ca o datorie socială, iar nu ca un scop în sine. Acţiunile lor pe plan social se fac spre preamărirea lui Dumnezeu, spre susţinerea Bisericii, sau prin naşterea şi creşterea în sfinţenie a viitorilor creştini. În spaţiul bizantin, femeia a ajuns să îndeplinească sarcini nerecunoscute până atunci în istoria umanităţii: diaconiţă, monahie, muceniţă prin mărturisirea credinţei, dezvoltarea creştinismului în acest imperiu milenar producând o adevărată revoluţie în modul de raportare la fiinţa umană: bărbat şi femeie.