Fericitul Augustin: „Esenţa păcatului e dezordinea în iubire”

Gândirea lui Augustin, aşa cum se exprimă ea în predici, este asemenea unui ocean care scaldă toate continentele ştiinţei; nimeni nu ar putea pretinde că i-a făcut vreodată înconjurul. Mulţi dintre preoţi şi teologi nu cunosc din opera episcopului african decât extrase, adesea alese foarte potrivit, pe care le citează în cuvântările lor, dar prin aceasta ei mărturisesc cu putere că un asemenea ocean este inepuizabil.

Augustin este fără încetare bogat în idei, aproape întotdeauna surprinzător, într­o anumită privinţă, copleşitor pentru cititorul comun. El ştie să adune trei sau patru citate, să le pună în armonie şi de aici să reiasă un raţionament solid, fără greş.

Toţi cei ce l-au ascultat sau l-au citit pe Augustin au gustat farmecul gândirii lui. Augustin este tulburător pentru că este întotdeauna sincer, prin aceasta captivează el pe cei care îl ascultă. Secretul său, acelaşi, de altfel, cu al tuturor oratorilor de înaltă ţinută, este cel de a avea bogăţii de gând pe care vrea să le împărtăşească celorlalţi. El are într-adevăr ceva de dat şi nu are nevoie să caute din greu ce să spună auditoriului.

„O limbă prea şlefuită - spune Augustin - este inaccesibilă masei largi a credincioşilor şi nu aduce efectul dorit de predicator. Prefer să mă fac înţeles graţie unui barbarism decât să fiu corect încetând să fiu direct. Aleg mai degrabă critica retorilor decât neînţelegerea explicaţiilor mele.”

„Eu vă dau hrana cu care trăiesc şi eu…”

Dorinţa episcopului de Hipona era să împărtăşească cu cei din biserica unde păstorea tot ceea ce trăia şi gândea. Despre această hrană pe care le-o împărţea cu dărnicie vorbeşte într-una dintre predicile rostite cu ocazia aniversării hirotoniei sale întru episcop la agapa oferită săracilor: „Pâinea văzută şi simţită eu nu pot să o împart fiecăruia dintre voi, dar acest Cuvânt este partea voastră. Eu vă dau hrana cu care trăiesc şi eu; pun pe masa voastră mâncarea care mă satură şi pe mine. Eu sunt cel ce slujeşte la masă, nu stăpânul casei”. Augustin nu predica enoriaşilor săi o învăţătură banală, rezervându-şi pentru sine „gnoza” superioară. El ştia că pentru Hristos nu există clase sociale şi că simplitatea credincioşilor de rând este mai plăcută lui Dumnezeu decât îngâmfarea celor erudiţi. De altfel, în tinereţea sa, el a încercat un sentiment aproape de gelozie faţă de această siguranţă instinctivă, faţă de acel sensus christianus pe care îl observa la oamenii simpli şi la mama sa. Acel sentiment a făcut loc unei stări de linişte şi de bucurie şi Augustin a păstrat toată viaţa o atitudine smerită, considerându-se pe sine în urma acestor creştini simpli şi umili.

Despre păcatele făcute din obişnuinţă, Augustin vorbeşte în predicile sale: „Obiceiul face ca păcatul săvârşit astfel să pară mai puţin grav, iar omul sfârşeşte prin a crede că ceea ce face nici nu mai poate fi considerat păcat; el s-a învârtoşat şi a pierdut sensul pocăinţei, al regretului pentru ce a făcut. Când un membru al corpului nostru este complet cangrenat, el nu mai doare, dar absenţa suferinţei nu poate fi interpretată ca semn de însănătoşire, ci de moarte”.

Patriarhul Iacov din Vechiul Testament, chipul lui Hristos

Un mijloc de atracţie pentru predica episcopului Augustin îl constituie artificiile retorice pe care acesta le unea cu interpretările alegorice ale diferitelor cuvinte şi numere.

Pentru Augustin, alegoria de care se folosesc şi poeţii în scrierile lor ne face să observăm mult mai profund anumite fapte şi, în consecinţă, să le interpretăm mult mai just decât am putea-o realiza cu mijloacele unei filosofii pur naturale. Multe alegorii sunt deja arhicunoscute în uzul liturgic şi consacrate prin consimţământul unanim al părinţilor. Astfel, o bună parte din alegoriile biblice pe care Augustin le întrebuinţează le aflăm în modelul de cateheză pe care acesta îl anexează la lucrarea „De catehizandus rudibus”. Sub chipul lui Iacov care îşi acoperă cu pielea de capră braţele pentru a obţine binecuvântarea tatălui său, Isaac, prin deghizare, se ascunde Persoana lui Hristos, Care a îmbrăcat natura umană păcătoasă şi a luat asupră-Şi toată minciuna şi păcatul lumii, încât travestirea lui Iacov nu mai apare ca un fapt nepermis, ci se revelează ca icoana unui eveniment viitor tainic, un mysterium.

Moise şi Ilie care apar pe Tabor alături de Hristos reprezintă Legea şi proorocii, adică Vechiul Testament, care aduc mărturiile lor în faţa Testamentului celui Nou. Fragmentul care narează istoria proorocului Ilie apare într-o nouă lumină datorită interpretării lui Augustin. Ilie respins de poporul său este simbolul lui Hristos respins de poporul lui Israel; corbul care venea să-l hrănească în fiecare zi în pustiu, aducându-i pâine şi carne, este Biserica neamurilor, ea este neagră pentru că s-a născut în păcat. Ea poate striga ca în Cântarea Cântărilor: „Eu sunt neagră, dar sunt frumoasă, fiice ale Ierusalimului”. Comparaţiile pe care le face Augustin în omiliile sale sunt rafinate şi inedite.

Parabola Fiului risipitor şi braţul Tatălui Ceresc

În pilda Fiului risipitor, braţul pe care tatăl îl aşază pe gâtul celui întors acasă Îl închipuie pe Hristos, Fiul Tatălui Ceresc.

„Acest braţ este jugul cel bun şi povara cea uşoară; atât de uşoară, că nu copleşeşte, ci uşurează, alină; oricine vrea să respingă acest braţ nu se simte însă uşurat, ci zdrobit. Exemplele pe care le găsim chiar în natură, oricât de ciudate şi incredibile ar fi, pot constitui o demonstraţie din plin. Priviţi păsările: ele cad dacă îşi strâng aripile. Povara braţelor lui Hristos este la fel de uşoară ca şi aripile păsărilor, ele le poartă mai degrabă decât invers. Şi aşa înţelegem exclamaţia psalmistului: Cine-mi va da aripi ca de porumbel ca să zbor şi să mă odihnesc? Braţul părintelui îl susţine pe fiul rătăcit, nu îl copleşeşte cu greutatea lui, reprezintă pentru cel reîntors o cinste, şi nu o povară. Cum poate un om să fie capabil să-l poarte pe Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu-l poartă mai întâi pe el?”

O altă interpretare inedită o face Augustin asupra pericopei ce relatează vindecarea orbului de la scăldătoarea Siloamului, cuvânt ce înseamnă „trimis”. „Ce face Domnul? El vrea să înţelegem o mare taină. El scuipă pe pământ şi face tină din saliva Sa, căci Cuvântul S-a făcut trup (saliva din gura lui Dumnezeu se amestecă cu ţărâna naturii noastre). Când ochii au fost unşi cu această tină, orbul nu putea vedea încă; dar el încă nu s-a spălat, el trebuia să fie botezat în baia numită ”trimis” adică în Hristos. Şi voi ştiţi bine cine este acest trimis? Dacă El nu ar fi fost trimis, nimeni dintre noi n-ar fi izbăvit de păcate.”

Dincolo de toate acestea, regăsim în ierarhul hiponez un om care vorbeşte cu inima sa, inimilor celor ce-l ascultau. Nimic din comorile spiritului său nu păstra pentru sine. Ştia bine că este suficient să expună clar, simplu şi convingător ceea ce cunoştea pentru a rămâne un predicator popular şi pentru a fi înţeles întotdeauna de auditoriul său.

Ordo amoris

Ordinea din lume, cea naturală şi cea revelată, are ca exigenţă faptul iubirii lucrurilor după perfecţiunea lor. Dumnezeu trebuie iubit cu iubirea ce I se cuvine Lui, iar toate celelalte, cu iubirea care se cuvine lucrurilor. A inversa ordinea celor două iubiri înseamnă dezordine. A iubi nu reprezintă un păcat, păcat devine iubirea atunci când nu se respectă ierarhia valorilor. Răul însuşi constă în a iubi rău. Când cele iubite sunt orânduite după perfecţiunea lor, răul dispare. (Ordinate ergo caritatem et iam malum nullum est.)

„Nu putem iubi - susţine Augustin - un om cum iubim pe Dumnezeu şi nici pe Dumnezeu ca pe lucrurile noastre. Fiecărui lucru îi este însoţitoare o folosinţă, a-l vedea în alt fel este defectus culpabilis. Dar a-l vedea în alt fel nu stă în natura lucrului, ci în voinţa mea liberă. Pentru aceea, esenţa răului moral e tocmai această deturnare de sens a iubirii noastre de la folosinţa lucrului la lucrul însuşi; de la Dumnezeu la mine însumi; esenţa păcatului e dezordinea în iubire.”