Ferma de iluzii

Facebook, altfel spus cartea feţelor ori a chipurilor, este o reţea de socializare pe internet. Mai simplu, reţea de împrietenire şi comunicare. Când a început febra înscrierii pe facebook, am fost circumspectă şi nu m-am alăturat celor care mă îndemnau pe toate e-mailurile să fac aceasta. Până într-o zi, recunosc. O colegă mi-a arătat ce fermă nemaipomenită, virtuală bineînţeles, are ea pe facebook şi ce captivant este jocul. Posibilitatea de a-mi ridica o casă frumoasă, într-o grădină cultivată şi aranjată după bunul meu plac, a fost prea ispititoare. Am aderat la idee. Ca să înţeleagă şi cei care nu ştiu ce este cu ferma, o să deschid o paranteză şi o să spun că este un joc interactiv în care jucătorul poate să construiască, după imaginaţie şi punctele adunate, o fermă cu tot ce îi trebuie acolo: una sau mai multe case, maşini agricole, animale ţinute în grajduri, grădină decorată în fel şi chip, iar când strângi capital mare (cei care muncesc, acolo reuşesc!), poţi să cumperi teren mai mult. Fiecare participant plantează ce doreşte, cumpără seminţe şi copaci de la magazinele virtuale şi ferma lui creşte în felul acesta. Jocul te prinde, intri zilnic, mai cultivi la tine, mai dai mâncare animalelor din ograda vecinilor şi prosperi, cum am spus. Tot aşa până devii latifundiarul farmville-ului. Am stat şi m-am gândit care era microbul cu care ne fascina şi ne otrăvea sufletele, nouă, oameni în toată firea, care aveam de lucru la adevăratul serviciu, dar ne sacrificam din timpul nostru (lucrul în ferma virtuală îţi lua şi o oră dacă aveai teren mare)? Ce o făcea pe colega mea care m-a iniţiat în jocul acesta să stea şi noaptea să "lucreze" acolo, iar când pleca în delegaţie, să-i paseze soţului îndatorirea, iar dacă nu putea el, fiicei!... O să credeţi că sunt copilării, dar puteţi spune asta numai dacă nu aţi fost atins vreodată de o astfel de dependenţă.

Ceea ce ne impulsiona era faptul că unul dintre directorii noştri de atunci, om peste câteva sute de subalterni, juca şi el pe farmville! Şi ceea ce era mai dureros pentru noi era că punctele lui erau multe de tot, adică şi acolo era mai bogat decât noi! Avea nişte case acolo şi o grădină cum noi nici dacă am fi lucrat toţi odată la o singură fermă n-am fi reuşit prea curând să avem. Îl invidiam în taină. Am uitat să spun că acolo puteai avea prieteni, dar şi vecini. Cine nu avea vecini suficienţi nu putea avea teren mare. Vecinii şi prietenii îţi trimiteau cadouri: decoraţiuni ieftine şi nefolositoare, cum e şi în viaţă uneori, dar şi carburant pentru tractoare şi scânduri, cuie, potcoave pentru noul grajd pe care îl construiai. Cel mai mare latifundiar din toţi prietenii de la fermă era un analist căruia ziua îi trimiteam cadouri pe facebook, iar seara îl urmăream la tv comentând întâmplările politice ale zilei. Auzind însă că fiul adolescent lucra de fapt sub acoperire pe ferma tatălui, ne-am calmat. M-am lăsat de multişor de fermă, culturile mi s-au uscat, iar animalele sunt moarte prin coteţe. Dincolo de momentele de relaxare pe care le presupunea jocul, mă gândesc şi acum la efectul iluziei, la sentimentele de falsă stabilitate şi împlinire pe care le inducea ferma. Acolo, în viaţa virtuală, puteai să faci destul de repede tot ce ţi-ai fi dorit în viaţa adevărată. Construiai, munceai, aveai imaginaţie şi realizai după planul tău case, grădini, alei. Aveai prieteni mulţi (chiar şi câteva sute) şi buni, sistemul nu le dădea voie să nu fie sinceri, îţi trimiteau cadouri, te ajutau de bunăvoie, zilnic. Aşa cerea jocul. În realitate, abia dacă îţi numeri pe degetele de la mâini prietenii, iar dacă ai vreo nevoie, degetele de la o singură mână ajung. Acolo - casă mare, frumoasă, aici - chirie. Culmea, la un prieten! În realitate, nu este ca pe farmville. Dacă dai un anunţ public: "Am datorii multe, cine mă ajută?", nu răspunde nimeni. Toată lumea iese din joc, îţi cade reţeaua şi te trezeşti dezîmprietenit de toţi.