Fiecare are nevoie de un „acasă” care înseamnă familia
Dincolo de a fi doar un loc de satisfacere sau împlinire a nevoilor personale, materiale, fizice sau de natură spirituală, familia adevărată este și un loc de exersare a iubirii și a răbdării, a iertării și a dăruirii. Un soț sau o soție adevărată știe că mai important decât a avea „supremația” sau ultimul cuvânt, într-o dispută, este a dobândi capacitatea sau dexteritatea de a identifica soluțiile cele mai eficiente și elegante de depășire și înlăturare a neînţelegerilor. Familia trebuie să constituie locul cel mai drag și apropiat al sufletului uman, oaza de liniște și de confort atât de necesară vieții umane, într-o lume tot mai frământată, o biserică în miniatură și un rai potențial, mai înainte de cel veșnic.
Dacă unii consideră că familia, cel puțin în accepțiunea ei tradițională, nucleară, cu două sau trei generații viețuind sub același acoperiș și având preocupări sau idealuri comune, nu mai există, ci autopsiem un cadavru, după ce am participat la declinul, la disoluția, destructurarea, desființarea, dispariția și, în final, moartea ei, de cealaltă parte a baricadei există și mulți idealiști și optimiști, care consideră că, dincolo de toate aceste răni, scăderi și căderi, pe care le observăm în lumea și în societatea contemporană, cu prelungire în nucleul familiei, aceasta există, funcționează (chiar dacă uneori cu încercări, sincope și convulsii) și va exista până la sfârșitul omenirii.
Vorbind despre reconstruire, reconfigurare, reatribuire de roluri a relațiilor dintre soți, acești optimiști incurabili speră neabătut în viitorul familiei. De altfel, convingerea noastră este că familia va dăinui atât timp cât vor exista pe fața pământului persoane de gen masculin și feminin, pentru că, începând cu alcătuirea anatomică, continuând cu trăsăturile sufletești, afective și edificându-se în idealurile și valorile spirituale, cele două genuri umane, bărbat și femeie, nu pot exista unul fără celălalt, nu se pot împlini decât unul prin celălalt. Sau, așa cum spunea, simbolic, un teolog contemporan, odată ce femeia a fost făcută dintr-o coastă a lui Adam, bărbatul nu va fi niciodată deplin, întreg și integru, fără coasta sa - Eva; după cum nici femeia nu-și va afla împlinirea adevărată decât acolo de unde a fost luată - din bărbatul său.
Familia tradițională va supraviețui, însă alături de alte moduri de conviețuire
Citând una dintre vocile științifice contemporane românești de maximă autoritate, trebuie probabil să recunoaștem că familia sau „căsnicia ocupă o proporție semnificativă în viața unui adult”. Ne-am putea aștepta ca durata sa să crească în viitor datorită creșterii longevității. Dar probabil că o prelungire a vieții nu înseamnă neapărat căsnicii mai de durată, din mai multe motive. Primul ar fi vârsta destul de înaintată pentru o primă căsătorie. Tinerii își amână acest pas până când ajung pe la 30 de ani. Al doilea ar fi marea probabilitate de a divorța în ziua de azi. Un altul ar fi declinul ratei de căsătorie și recăsătorire, mai ales la femei. În cele din urmă, ar mai fi și o sporire a uniunilor de tip concubinaj, după divorț sau ca o alternativă la căsătorie. Indivizii văduvi sau divorțați pot alege să coabiteze, în loc să se recăsătorească, pentru a evita problemele de ordin legal sau economic, de pildă.
Și tot aceeași autoare proclamă încrezătoare: „Familiile nucleare egalitare par a fi cea mai rezonabilă alternativă. Deși atrag după ele costuri serioase - cum ar fi: timp mai puțin pentru cariera bărbaților -, au multe avantaje: satisfacție maritală ridicată, șanse mai puține de divorț și oportunități pentru copii de a-și asuma mai multe responsabilități casnice și de a-și însuși abilități familiale utile (...). Familiile vor continua să fie mici ca dimensiune. Mortalitatea se va afla într-un declin treptat, determinând sporirea anilor de conviețuire a soților după ce copiii au crescut. Astfel, va crește și proporția celor foarte bătrâni pe ansamblul populației. Atât rata de divorț, cât și cea de căsătorie vor rămâne ridicate. Concubinajul va constitui un preludiu normal pentru mariaj, dar nu îl va înlocui. Rolurile maritale vor fi diverse, de vreme ce femeile continuă să intre pe piața forței de muncă, iar mariajele în care ambii parteneri au o slujbă renumerată vor continua să coexiste cu cele în care unul dintre parteneri, de obicei soția, se centrează pe îngrijirea copiilor. Vor continua să existe multe familii cu un părinte unic, amestecate și cupluri homosexuale, deși ultimele vor fi în continuare controversate. Tehnologia avansată va permite noi alegeri morale, cum ar fi capacitatea de a alege sexul și alte caracteristici ale copiilor. Problemele juridice ale vieții de familie vor spori, precum cea legată de eutanasierea celor mai în vârstă”.
Fără îndoială că familia va supraviețui, dar ca o pluralitate de tipuri familiale, și nu ca o structură de tip monolit. Deși concepția despre familie este, în general, pozitivă, viitorul său este legat de cel al indivizilor din lumea întreagă, mulți dintre ei fiind victime ale sărăciei, suprapopulării și tulburărilor civile.
Copiii care locuiesc cu adulții este cel puțin probabil să aibă ambii părinți biologici în același cămin. Mulți copii vor avea cel puțin un părinte vitreg și mulți adulți vor fi implicați în creșterea unui copil vitreg. Cuplurile vor continua să coabiteze; unii indivizi, eventual, se vor căsători, iar alții vor fi separați. În categoria celor aflați în concubinaj se vor încadra și homosexualii, unii dintre ei adoptând și copii. Nici una din aceste forme de conviețuire nu este nouă; ceea ce este nou e reprezentat de proporțiile modificate și de modul în care este privită diversitatea.
Într-o lume frământată de relativism, familia este prima valoare și un reper sigur
Adevărata inovație se află în zona tehnologiilor reproductive și în modificările juridice și de politică ce urmează acestor transformări (...). Noile forme de manipulare genetică, create în laboratoare de un grup mic de cercetători, pot crea noi forme ale ființei umane; este și cazul clonării. Alcătuirea noastră genetică ar putea, prin folosirea unor astfel de tehnici, să fie rezultatul intervenției deliberate a unor persoane, altele decât părinții biologici.
Casele devin mai aglomerate și sunt mai puțin considerate un refugiu față de lumea exterioară. Bucătăria este noul centru al vieții de familie, înlocuind salonul și camera de zi. Oamenii se întorc către societatea de consum, care le oferă case departe de propria casă, ieșiri cu familia, vacanțe împreună și locuri de muncă plăcut decorate. Au mai multe servicii și lucrează ore suplimentare, astfel încât își permit o a doua casă, noi locuri pe care și le imaginează a fi familia ideală, pe care nu o găsesc în „familia-mamă”.
Precum se poate constata, într-o lume frământată și zbuciumată, cum este societatea în care trăim, mai mult ca oricând, este nevoie de repere și de valori, iar familia constituie un ideal fundamental, pentru că, dincolo de toate reușitele materiale sau profesionale, ființa umană are nevoie de un loc de refugiu și pace, de liniște și iubire, în care să se remonteze, în vederea unor reușite și mai înalte. Fiecare are nevoie de un „acasă”, în care, trudit și ostenit, chiar împlinit material și spiritual, să se întoarcă. Un „acasă” unde să-și întâlnească persoanele cele mai dragi și iubite, cu care să împărtășească toate aceste reușite și alături de care să se întărească și să pornească spre altele și mai înalte, și mai de preț. Familia reprezintă, astfel, o oază de liniște și pace, un loc al iubirii și al împlinirii, al dăruirii și al fericirii comune.
Fericirea proprie vine din puterea de a-l face fericit pe celălalt
Din astfel de considerente apreciem că, în lumea contemporană și în mod particular în societatea românească, este nevoie de o adevărată „reformă a căsătoriei”, care să aibă în centrul ei „cultura mariajului” sau a căsătoriei. Ea trebuie să fie provocată și promovată de toți factorii responsabili de ființarea unui neam: familie, şcoală, Biserică, medici, legiuitori.
Măsurile adoptate de aceștia trebuie să acorde mare preț valorilor care au făcut familia să dăinuie, i-au dat stabilitate, trăinicie și împlinire. Scopul acestora trebuie să fie redescoperirea frumuseții și sacralității vieții de comuniune în familie.
Dintre sarcinile imediate pe care le putem identifica, spre împlinirea acestei chemări și responsabilități, putem menționa: redescoperirea și reafirmarea, într-o lume a tehnologiei și comunicării performante, a vocației dialogice și a chemării ontologice spre comuniune, a ființei umane; înțelegerea importanței înfrânării premaritale, pentru viitorul și fericirea unei relații autentice și cultivarea ei; identificarea unor criterii înalte de alegere a „sufletului pereche”, criterii care să aibă în vedere nu aspectele exterioare și conjuncturale, ci comuniunea de idealuri și valori spirituale; arta managementului stărilor conflictuale și a momentelor de criză din viața de familie; descoperirea semnificațiilor profunde ale Tainei Cununiei și ale căsătoriei creștine, prin care cei doi soți, uniți într-un trup, primesc harul divin și plinătate de daruri; cultivarea spiritului de jertfă din partea celor doi soți, care trebuie să aibă permanent convingerea că nu s-au căsătorit doar pentru a fi fiecare dintre ei fericiți, ci mai ales pentru a-și căuta fericirea în bucuria și împlinirea celuilalt, fericire la a cărei dobândire el are rolul esențial. Sau, cu alte cuvinte, să își afle fericirea sa în puterea de a-l face fericit pe celălalt.
Nu în ultimă instanță, merită a fi subliniat, încă o dată, sublimul învățăturii ortodoxe cu privire la rolul pe care soțul și soția îl au unul în viața și fericirea celuilalt. Astfel, pentru un soț creștin, aleasa inimii sale sau soția sa reprezintă cea mai frumoasă binecuvântare pe care Dumnezeu i-o poate oferi bărbatului, pentru ca aceasta să îi înfrumusețeze viața cu trăsăturile ei, legate mai ales de „eternul feminin”: frumusețea fizică, dar mai ales spirituală, dragostea, bunătatea, blândețea, delicatețea, tandrețea, calități care trebuie, în mod obligatoriu, să împodobească sufletul unei femei și sunt atât de necesare pentru liniștea unei familii.
La rândul lui, un bărbat dreptmăritor constituie, pentru soția sa, cel mai mare dar pe care Milostivul Dumnezeu îl poate revărsa în viața unei femei, pentru ca acesta să îi înnobileze sufletul și trăirile cu însușirile și calitățile legate mai ales de fermitatea și hotărârea sa, de voința și tăria sa. Cei doi soți sunt chemați să se întreacă unul pe celălalt în fapte de iubire și de prețuire, de jertfire și dăruire, spre împlinirea și fericirea celuilalt și a întregii lor familii. Iar în cadrul sau în sânul acesteia, copiii reprezintă, așa cum același Sfânt Ioan Gură de Aur considera, „cea mai mare mângâiere, după pierderea nemuririi”, toiag bătrâneților noastre, după o viață de renunțare și de sacrificiu, pentru sănătatea, educarea, binele și împlinirea lor.
Rănile familiei
Orice persoană de „bună credință”, responsabilă față de propria sa viață și față de comunitatea în care trăiește, nu poate să nu observe și să nu se îngrijoreze atunci când constată unele scăderi sau probleme ale familiei „postmoderne”.
Multe dintre rănile cele mai adânci ale familiei se constată încă înainte de întemeierea acesteia. Multe dintre ele pleacă de la educația greșită în ceea ce privește locul omului în lume și menirea sau vocația sa înaltă. Ființa umană nu este un simplu călător prin această lume și viață, ci are posibilitatea, prin faptele sale, să marcheze călătoria sa și să influențeze existența altora, contemporani și posteritate. Sensul vieții nu îl constituie doar satisfacerea sau împlinirea poftelor legate mai ales de plăcerile materiale și trupești, ci descoperirea și cultivarea adevăratelor valori, de natură spirituală, capabile să îi ofere omului fericirea veșnică, nu doar în existența aceasta atât de limitată, ci în viața viitoare și infinită.
Din acest motiv, considerăm că educația sexuală sau educația pentru sănătate, care se vrea făcută în școlile românești, nu trebuie să vizeze inițierea și instruirea tinerilor elevi în folosirea mijloacelor de prevenție și contracepție a unei sarcini, de la vârstele cele mai fragede, ci familiarizarea și îndemnarea lor spre a-și întemeia, la momentul potrivit, o familie frumoasă și armonioasă. Deci, nu o educație în cultul morții, ci o instruire și educație spre viață și creație, spre descoperirea și cultivarea valorilor și a roadelor ei cele înalte și veșnice. O asemenea educație ar putea contracara multe din efectele unei culturi, literaturi, cinematografii și televiziuni impregnate adânc de materiale erotice, instigatoare și păgubitoare pentru sufletul tinerilor.
Tot mai frecvent, se vorbește despre un debut timpuriu și promiscuu în viața sexuală, uneori la un moment din viața tinerilor, când nu sunt încă pregătiți nici măcar din punct de vedere fiziologic, pentru responsabilitatea și chiar riscurile pe care le implică acest lucru. Mass-media, prin presa scrisă și televiziune, ne prezintă numeroase cazuri de „copii cu copii”, adică de tinere mame care nasc la vârste extrem de mici - 13-14 ani - și suntem anunțați că scade tot mai mult vârsta primului contact sexual al tinerilor, atât la băieți, cât și la fete.
Familia, școala virtuților creștine
În toate cercetările și mega analizele făcute pretutindeni în lume, familia a fost considerată a fi prima valoare capabilă să îi aducă omului fericirea, alături de prietenii de suflet, de profesia exercitată cu vocație, de valorile religioase și morale și doar într-o măsură mult mai mică de banii pe care i-ar putea cineva câștiga.
Dacă, prin absurd, ar dispărea din lume toate documentele, cărțile și mărturiile despre „starea unei nații”, dar s-ar păstra o scrisoare de dragoste a unui tânăr către aleasa inimii sale, ori a unui părinte către copilul său, am putea realiza, cu multă ușurință, o radiografie a societății din vremea respectivă, cu suișurile sau coborâșurile ei. Din acest motiv, consider că atât preoții și moraliștii, cât și medicii, doctori ai sufletului și ai trupului, trebuie să fim statornici în a îndemna tinerii să descopere valoarea familiei și să „purceadă” la întemeierea ei; să luptăm pentru stabilitatea și statornicia familiilor astfel constituite, atât aici și acum, cât și pentru veșnicie; să sfătuim, cu dragoste, la a nu se grăbi să o distrugă, ci, dimpotrivă, să poarte crucea familiei, cu speranța răsplatei cerești. Moralitatea familiei este barometrul societății, dând mărturie trăsăturile fundamentale ale lumii și ale sufletului uman, în diferitele epoci sau contexte.
Într-o astfel de logică duhovnicească, familia este chemată să devină o reală „școală a virtuților creștine”, o „mică biserică” sau „biserica de acasă”, un rai în miniatură, un paradis restaurat în lumea aceasta și în sufletele noastre, o anticameră a Împărăției lui Dumnezeu, încă de aici și încă de pe acum.