„Fiecare părticică din acest patrimoniu este una identitară”

Acum 80 de ani, în ziua de 17 mai, era inaugurat la Bucureşti Muzeul Satului Românesc, după mai bine de 10 ani de cercetări în peste 600 de localități din România interbelică. „Veșnicia satului românesc”, adusă în mijlocul Capitalei de vizionarul Dimitrie Gusti, este omagiată în cadrul unui eveniment grandios, desfăşurat în perioada 16-22 mai 2016, sub Înaltul Patronaj al Președintelui României. Momentul aniversar ne-a prilejuit un bun răgaz de a dialoga cu doamna conf. univ. dr. Paula Popoiu, directorul Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”.

Stimată doamnă conf. univ. dr. Paula Popoiu, care sunt noţiunile esenţiale pe care orice vizitator ar trebui să le cunoască despre istoria Muzeului Satului şi despre personalităţile care i-au marcat apariţia şi existenţa în timp?

Muzeul Satului s-a deschis prima dată pe 10 mai şi spun asta pentru că anul acesta sărbătorim 150 de ani de regalitate. Muzeul Satului este ctitorie regală şi prima personalitate pe care aş vrea să o menţionez nu este Dimitrie Gusti, ci Carol al II-lea, pentru că Dimitrie Gusti, vizionarul, inspiratul care a dus veşnicia satului la muzeu, a fost susţinut de Fundaţiile Regale, de Carol al II-lea, de tot ce a însemnat puterea vremii. Aş sublinia faptul că Regele Carol al II-lea a fost de mai multe ori pe şantierul de la Muzeul Satului, şantier care nu a durat mult, Muzeul s-a făcut cu o rapiditate extraordinară, tocmai datorită acestei susţineri financiare şi morale, pe care mi-aş dori-o şi eu uneori.

A doua mare personalitate a fost Dimitrie Gusti, un intelectual cu o carismă deosebită, care a reuşit să strângă în jurul lui tot ce a însemnat crema intelectuală a societăţii interbelice şi a coordonat echipe multidisciplinare. Dimitrie Gusti şi toate marile personalităţi ale Şcolii sociologice de la Bucureşti (Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Anton Golopenţia, Traian Herseni, Gheorghe Focşa) au mers pe teren, au făcut cercetare în peste 600 de sate ale României, nu cu scopul de a face un muzeu, ci pentru a ridica conştiinţa ţăranului, nivelul său de educaţie.
Apoi, nu trebuie să-l uităm pe Gheorghe Focşa, cel care, după 1947, a reuşit să ţină un echilibru între dictatura acelor ani şi ideile Şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti. Mascat, Focşa a dus mai departe ceea ce a gândit Gusti şi a făcut Muzeul după planurile lui Victor Ion Popa. Gheorghe Focşa a salvat Muzeul de la distrugere. În anii ‘47, el a reînceput cercetările în satele României, care au adus majoritatea monumentelor pe care le vedem astăzi.

Aceşti oameni s-au constituit în modele pe care trebuie să le urmăm. Alături de aceste mari personalităţi şi de efortul lor, trebuie să amintim generaţiile de muzeografi care au muncit zi şi noapte, au salvat documente din vremea lui Dimitrie Gusti, cărora li se adaugă generaţiile de ţărani creatori. Fiecare părticică din acest patrimoniu este una identitară. Aici se află România profundă şi baza pe care se ridică România modernă.

Concret, în ce constă activitatea muzeistică?

Târgurile, atelierele pentru copii (care sunt 360 pe an, aproape câte unul în fiecare zi), spectacolele, toate acestea se bazează pe o muncă de culise şi cea mai importantă: munca ştiinţifică. Noi avem angajaţi şi cercetători, muzeografi, specialişti în laboratoare, deci o mică armată care se ocupă pe de o parte de colecţii, de cercetarea şi dezvoltarea lor (satul românesc încă mai oferă posibilităţi de colectare de obiecte), şi pe de altă parte de conservarea şi de restaurarea lor. Deţinem 60 de mii de obiecte în colecţii, care nu se văd în fiecare zi în muzeu, plus cele 370 de monumente, fiecare cu obiectele corespunzătoare care necesită îngrijire. Mai trebuie spus că la Muzeul Satului se scriu cărţi. Din 2005 până acum, au fost publicate 50 de volume cu sute de pagini, care au analizat şi cercetat colecţiile muzeului.

Asadar, munca ştiinţifică stă la baza fiecărui gest pe care noi îl facem în Muzeul Satului. O expoziţie de care publicul se încântă înseamnă o muncă de cercetare anterioară.

Ce ne puteţi spune despre afluxul de vizitatori?

Anul trecut, am înregistrat cei mai mulţi vizitatori, aproape 500 de mii, la care nu i-am adăugat pe cei din străinătate şi nici pe cei din spaţiul virtual. Faptul că avem aşa de mulţi vizitatori, care ne situează pe primele locuri în ţară, ne arată că Muzeul este iubit, dar că este important şi ca loc de învăţare pentru toată lumea.

Cum e percepută în străinătate această instituţie unicat pe care o conduceţi de 11 ani?

Muzeul Satului face parte din Asociaţia Muzeelor în Aer Liber din Europa. Din această Asociaţie, ieri, în data de 16 mai, au fost prezenţi 15 colegi din nordul şi centrul Europei, foarte mulţi dintre ei fiind directori de muzee. Este important să vă spun, de asemenea, că a fost prezentă preşedinta acestei asociaţii, Katerina Frost, o personalitate în domeniu. Însă noi am lucrat pentru acest prestigiu foarte mult. Am avut grijă să fim prezenţi la adunările asociaţiei, care se fac din doi în doi ani, să vorbim nu numai despre Muzeul Satului, ci de toate celelalte 19 muzee în aer liber din ţară, ne-am dus de fiecare dată cu publicaţii. Nu ne-am plâns niciodată că nu avem bani, că nu merg muzeele bine, cum am mai auzit, din păcate, la alţi colegi. Astfel, am câştigat în faţa acestor oameni un prestigiu, pe care, acum, la 80 de ani ai Muzeului Satului, îl valorificăm. Niciodată nu îmi amintesc să fi fost vreo aniversare în Europa la care să participe 15 colegi străini. Acum ne-am măsurat, în sfârşit, rodul efortului nostru de a ne impune în faţa lor.

Care este surpriza aniversării din acest an?

Deschiderea Satului Nou de lângă satul lui Dimitrie Gusti. Este vorba de sectorul Sud al muzeului, un proiect de dezvoltare a instituţiei, care cuprinde 3,5 hectare, între Arcul de Triumf şi Palatul Elisabeta. Mai exact, din anul 2007 am desfăşurat un proiect care a implicat cercetare de teren, aproape că am urmat modelul lui Dimitrie Gusti. Am făcut la fiecare monument o documentare aprofundată, cu dosare care vor rămâne în arhivă, şi am căutat ca fiecare monument să fie personalizat prin prezentarea istoriei familiilor care au trăit în acele locuinţe. De asemenea, în partea nouă a Muzeului avem în proiect să desfăşurăm foarte multe programe pentru copii, pentru ca ei să înţeleagă ce înseamnă viaţa la sat.

Având în vedere contextul globalizării, de ce credeţi că e important ca românii să vină la Muzeul Satului?

Întâi de toate, pentru că aici îşi găsesc rădăcinile. Tânăra generaţie descoperă cunoştinţele necesare pentru a înţelege cum le-au trăit părinţii şi bunicii, care le sunt valorile. Tinerii înţeleg că adevărata artă populară şi adevăratul folclor se află aici şi se mai află încă în satul românesc. În Muzeul Satului putem spune că avem o şcoală de estetică. De la broderiile de pe costumele tradiţionale până la crestăturile de pe obiectele de lemn, ţăranul român se afirmă şi se confirmă mai ales ca un creator de frumos.

Cum vedeţi satul românesc de mâine?

Ca orice construcţie, ca orice organism, pentru că satul este un organism, el se dezvoltă şi se schimbă. Nu putem să-l ţinem în loc. Oricât de mult îndrăgim noi casa de lemn cu acoperiş de şindrilă, ţăranul român nu mai vrea să locuiască în aşa ceva şi e de înţeles. Este însă foarte adevărat că există un mare pericol, acela de a se dezvolta haotic. Şi vedem deja realitatea. Dacă noi nu respectăm o lege a urbanismului, dacă nu impunem nişte linii de dezvoltare, în felul acesta se nasc nişte hibrizi de sate, care vor face să dispară satul frumos pe care îl ştim. Noi, etnologii, tragem nădejde că vor rămâne neschimbate măcar acele sate din creierul munţilor.

Ne puteţi împărtăși care este marea lecţie pe care aţi învăţat-o în cei 34 de ani de experienţă în muzeografie, cei mai mulţi acumulaţi aici, în Muzeul lui Dimitrie Gusti?

Au fost mai multe. O primă lecţie pe care am învăţat-o de la Dimitrie Gusti a fost rigoarea. Şcoala sociologică de la Bucureşti ne-a lăsat o metodă de cercetare: mersul pe teren de dragul mersului nu este în regulă; este foarte important ca fiecare lucru pe care îl documentezi în teren să rămână în arhivă. A doua lecţie a fost pasiunea. Nimic din ceea ce întreprinzi, dacă nu faci cu pasiune, nu îţi iese.

Pasiunea şi rigoarea sunt cele mai importante lecţii pe care le-am învăţat fie de la mentorii mei (aici mă gândesc la Radu Florescu, la Georgeta Stoica), fie din cărţile celor care au fost Dimitrie Gusti, Focşa, Henri H. Stahl, Paul Stahl şi mulţi, mulţi alţii. Ei s-au constituit, la un moment dat, în modele pentru mine.

Tânăra generaţie, care o să ne urmeze, are nevoie de astfel modele, de dorinţa de a le urma şi de a înţelege cât de important este să fii riguros în raport cu patrimoniul.