Fii mulțumit cu ceea ce ai!

Un articol de: Augustin Păunoiu - 23 August 2016

„Am blestemat faptul că nu am pantofi până când am întâlnit un om fără picioare“, spune un proverb persan. Atunci când nu apreciezi ceea ce ai, o excelentă terapie pentru a deveni mulțumit este să privești la cei care o duc mai rău decât tine. Doar atunci vei descoperi bogăția pe care o deții, posibilitățile care-ți sunt la îndemână pentru a progresa și mai mult. A ne pierde cumpătul atunci când lucrurile nu merg așa cum ne-am fi dorit nu e o soluție, în schimb, un eventual duș rece, o cumpănă dificilă în viață, ne poate trezi din insatisfacția care ne bântuie sufletul fără opreliște.

Ana este o mamă care muncește enorm. Să lucrezi ca învățătoare și să ai o familie cu trei copii năzdrăvani nu e ușor. Pentru cine nu știe cum e în învățământ, termenul care ar caracteriza cel mai bine situația este unul singur: crunt. Ana se întorcea ruptă de oboseală de la școală și stoarsă de toată energia nu mai reușea să împlinească și celelalte sarcini de acasă: făcut mâncare și curat, spălat, supravegheat copiii la scrierea temelor.

Într-o zi, nemaiputând suporta presiunea, s-a adresat unui psihoterapeut: „Am ajuns la capătul puterilor. Ce pot să fac?”

Terapeutul a îndemnat-o să aștepte până la vacanța ce se apropia și atunci să invite toate rudele să stea acasă la ea. Ba, pe deasupra, să le roage pe acestea să-și aducă toți copiii și animalele de casă. După cum vă puteți lesne imagina, la mijlocul primei săptămâni de vacanță, Ana a solicitat o nouă consul­tație urgentă la terapeutul ei.

„Ce mi-ați făcut?, l-a întrebat. Casa mea a devenit un ospiciu de nebuni. E mai rău ca niciodată. Acum, în loc de trei copii care se ceartă, sunt aproape o duzină care se iau la harță între ei. Trăiesc în haos. Gălăgia este infernală. E mai rău decât dacă aș fi pe un câmp de luptă.

„Îmi pare rău, a răspuns terapeutul calm. Aveți dreptate. Animalele au fost deja prea mult. Găsiți pe cineva care să aibă grijă de ele pentru restul vacanței. Ana s-a dus acasă, simțindu-se parcă puțin mai ușurată, dar după doar câteva zile s-a reîntors la cabinet.

„Încercați să mă înnebuniți?”, l-a întrebat mânioasă pe terapeut. Am scăpat de animale, dar casa e tot un iad. Toți oamenii ăia, fiecare cu tabietul lui, unul vrea să urmărească meciul la televizor, altul vrea să se odihnească, cineva taie o bucată de lemn la traforaj, altcineva gătește mâncare. E o hărmălaie continuă. De la trezire până la culcare. Nu mai rezist. Calc pe copii oriunde mă întorc.

„Regret situația creată. Aveți dreptate. E momentul să vă trimiteți toate rudele înapoi la casele lor.” Femeia a făcut așa cum i s-a indicat.

Următoarea consultație a avut loc mult mai târziu. Ana a intrat în cabinet cu zâmbetul pe buze. „E minunat acum. Mi-ați salvat căsnicia și familia. Viața mea este atât de pașnică și liniștită. Casa a devenit mare și spațioasă odată cu plecarea rudelor cu animalele lor. E plăcut să-mi aud propriii copii jucându-se sau chiar certându-se puțin. Sunt o femeie fericită”.