Filantropia genuină

Vehemenţa contestării parteneriatului dintre cultele religioase şi statul român în ceea ce priveşte furnizarea de servicii de asistenţă socială suscită mari semne de întrebare: ne aşezăm oare pe un drum care blochează construcţia democraţiei? Este legitimă implicarea Bisericilor în ajutorarea celor în nevoi cu aportul Statului?

Argumentele contestării sunt faptul că legea este inutilă, că este în contradicţie cu principiul competiţiei libere, instituind un cvasimonopol secundar al unităţilor de cult asupra furnizării de servicii de asistenţă socială, ceea ce ar sugera discriminare. Se contestă de asemenea faptul că prin asistarea persoanelor vulnerabile de către culte religioase se creează premisele încălcării unora dintre libertăţile constituţionale şi că legea exclude principiul separării dintre cultele religioase şi stat etc. Fie că le luăm pe rând, fie pe toate împreună, argumentele contestatarilor se bazează pe acelaşi nucleu dur, anume că Biserica trebuie să rămână închisă în biserici, iar accesul în spaţiul public îi este interzis pentru că nu joacă după regulile raţionalităţii economice. Prin urmare, alternativele româneşti sunt doar două: fie statul păstrează monopolul în domeniul asistenţei sociale pentru sine, fie creează o piaţă liberă a competiţiei, în care prezenţa guvernamentală să fie cât mai discretă. Însă statul român nu poate păstra monopolul pe servicii sociale, pentru că - nu-i aşa!? - experienţa comunistă ne-a arătat că este un prost gestionar, motiv pentru care mediul privat trebuie să cucerească terenul lăsat liber. O a treia variantă iese la orizont pe filieră aşa-zis europeană (deşi în Europa modele de parteneriat între Stat şi Biserică sunt extrem de diverse): dezvoltarea de ONG-uri pe lângă unităţile de cult, astfel încât acestea să aibă identitate într-o tesătură juridico-politică ce nu are cum să surprindă misterul euharistic al Bisericii. ONG-izarea Bisericilor În arhitectura democraţiei de tip liberal, care presupune separaţia Bisericii de Stat, religia este exclusă din structura statului, dar i se permite să se dezvolte în sfera publică exterioară definită ca societate civilă. Cultele religioase fac parte din societatea civilă, care este definită ca un spaţiu public, fără să fie şi politic, în sensul implicării statului. Societatea civilă este un loc al libertăţii personale şi corporate, în timp ce statul este singurul care poate aplica legitim coerciţia. Acest monopol al coerciţiei statale s-a dezvoltat încă din Evul Mediu pentru a elibera individul de sub comunităţile care îl ţineau captiv (vechile bresle meşteşugăreşti sub aspect economic şi ocupaţional, Bisericile sub aspect moral, familiile sub forma tradiţiilor etc.). În multe faze ale statalităţii moderne acest lucru nu s-a reuşit, tocmai pentru că eliberarea individului nu se poate face nici prin împingerea acestuia pe o piaţă economică individuală liberă cu îndemnul "îmbogăţeşte-te!" (liberalism), nici prin deposedarea de proprietatea privată (comunism). Deşi doar statul are forţa coerciţiei, atât Bisericile, cât şi comunităţile locale, ONG-urile, şcolile, universităţile, partidele politice sau sindicatele sunt chemate să participe la binele comun al societăţii în virtutea calităţii lor de structuri sociale. Prin urmare, tot ceea ce poartă amprenta asociativităţii într-o societate este menit să creeze poduri între individ şi stat. Însă, aşa cum stau lucrurile astăzi, toate marile corporaţii ale societăţii tind să devină simple asociaţii semiprivate dominate de raţionalitatea economică: cultura este supusă pieţei pentru că filmele cele mai "bune" sunt cele care au cele mai mari încasări, sistemul educaţional se îndreaptă spre privatizare din moment ce universităţile oferă doar cursuri cerute "pe piaţa muncii", partidele politice îşi construiesc doctrinele pe cerinţele marilor companii internaţionale, iar media prezintă ceea ce cumpără publicul. Spaţii din interiorul statului, societăţii civile şi ale afacerilor sunt atât de prietenoase între ele pentru că au fost cucerite de aceeaşi raţionalitate. Cea economică. Toate se întâlnesc în logica acumulării. Prin urmare, ceea ce exclude acumularea şi eficienţa economică este privit ca negativ şi nu are relevanţă publică. Însă raţionalitatea euharistică nu se află la intersecţia dintre stat, piaţă şi societate civilă, drept urmare, Bisericile sunt privite doar ca nişte asociaţii semiprivate, asemenea ONG-urilor. Astăzi, pentru a face parte din public, înseamnă să laşi Biserica în urmă. Public – privat La aproape 30 de ani de la lansarea formulei în spaţiul anglo-saxon, Parlamentul român a produs abia anul trecut o lege a parteneriatului public-privat. Pentru că statul este fie prea sărac, fie incapabil şi nu se poate ocupa de toate nevoile societăţii (autostrăzi, servicii sociale, şcoli, spitale etc.), îşi autodesfiinţează monopolul pe anumite sectoare pe care le oferă mediului privat în condiţii contractuale stricte. Logica acestui parteneriat ar fi aceea că ambele părţi câştigă (statul întrucât oferă societăţii serviciul respectiv, iar mediul privat pentru că dezvoltă pentru sine o afacere garantat profitabilă prin condiţiile contractuale). Privită însă din alt unghi şi pe termen lung, această cooperare nu face decât să supună întregi sectoare ale societăţii logicii pieţei, care decide cât valoarează nevoile oamenilor. Cu alte cuvinte, oricât de strict şi de bine intenţionat ar fi statul, pe termen lung se instaurează aceeaşi logică a acumulării, care defineşte orice companie privată. Biserica ca spaţiu public Din perspectivă teologică, parteneriatul Statului cu Biserica în privinţa asistenţei sociale nu poate fi cuprins în termenii paradigmei de mai sus. Însăşi distincţia public-privat cu care operează legislaţiile moderne nu reuşeşte să surprindă profunzimea realităţii Corpului Tainic al lui Hristos, care este Biserica. Propunându-şi extinderea filantropiei, Biserica (ekklesia - adunarea celor cu aceeaşi identitate) nu face decât să îşi extindă realitatea euharistică prezentă în Sfânta Liturghie (laos ergon - lucrarea poporului, serviciu public). Prin urmare, ceea ce face fiecare creştin cu sine, cu proprietatea sa sau cu banii săi este simultan şi public, şi privat. Aşa cum preotul primeşte darul de a oferi harul lui Dumnezeu nu pentru sine, ci pentru a-i aduce pe ceilalţi în Împărăţia cerurilor, tot astfel, deţinătorul de proprietate deţine bunurile materiale pentru a-i introduce şi pe ceilalţi în viaţa comună materială, iar conducătorul conduce pentru a le oferi celorlalţi, a-i face părtaşi la viaţa societăţii. Sensul proprietăţii în creştinism ne arată deci că Biserica însăşi este o societate complexă, şi nu doar maşinăria administrativă care se ocupă de salvarea sufletelor. Cu alte cuvinte, chiar într-o democraţie de tip liberal este legitim ca Biserica să-i explice Statului ce trebuie să facă cu avuţia materială publică şi chiar să se ofere să suplinească slăbiciunile acestuia fie şi din statutul de parte a societăţii civile. Ethosul filantropic Biserica este prima şi poate deocamdată singura care are puterea teoretică şi practică să pună în dificultate hegemonia capitalului şi să creeze o alternativă socială viabilă, deposedând de raţionalitatea economică asistenţa socială şi introducând-o într-un regim de personalizare de care avem nevoie cu toţii, deopotrivă credincioşi sau nu. Nici un ONG cu experienţă nu poate suplini ethosul filantropic milenar al Bisericii şi extensia socială a Sfintei Liturghii. Contestarea acestei legi trimite un mesaj care scapă bunului-simţ: ei nu vor să vadă instituţional pe preotul care vizitează un bolnav şi-i oferă o pungă de medicamente, adică o tradiţie filantropică cu valoare eclesiologică veche de 2.000 de ani, doar de dragul ethosului pieţei neocapitaliste care încă ne ţine captivi în actuala criză economică. Prin promovarea legii, Statul român nu face decât să recunoască că izvorul filantropiei este în Biserică. Ar fi de asemenea un prim pas nu doar pentru reafirmarea Bisericii ca spaţiu social al filantropiei genuine, ci şi spre revalorificarea autentică a culturii noncomerciale, a universităţii ca spaţiu al producerii cunoaşterii, al mass-mediei ca spaţiu al informării, şi nu al denunţului sau bârfei mondene.