FMI, un jucător pe piaţa mondială din 1945

Sintagma „Fondul Monetar Internaţional“ a devenit cunoscută în România după 1990 şi este asociată de cele mai multe ori cu ideea de datorie externă care îl afectează negativ pe contribuabilul român. Împrumutul de la FMI, care duce cu gândul la creşterea taxelor, blocarea salariilor, eliminarea sporurilor şi impunerea de bugete de austeritate, provoacă o oarecare teamă în rândul românilor, care nu se mai întreabă ce este de fapt FMI, care este rolul acestuia şi cum ne poate ajuta să ieşim din criză.

Înfiinţat imediat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în decembrie 1945, Fondul Monetar Internaţional, prescurtat FMI, este o organizaţie internaţională care cuprinde în prezent 185 de ţări membre, şi are rolul de a promova cooperarea monetară internaţională, stabilitatea valutară, de a stimula creşterea economică şi niveluri înalte de folosire a forţei de muncă. De asemenea, FMI a fost înfiinţat pentru a acorda asistenţă financiară temporară ţărilor membre, în condiţii adecvate, pentru a contribui la ajustarea balanţei de plăţi. În momentul aderării la FMI, fiecare ţară contribuie cu o anumită sumă de bani numită „cotă de subscriere“. La sfârşitul lunii septembrie 2007, totalul cotelor se cifrau la aproximativ 338 de miliarde de dolari. De la înfiinţare, în decembrie 1945, obiectivele FMI au rămas aceleaşi, dar operaţiunile sale s-au extins, incluzând supravegherea şi asistenţa financiară şi tehnică, pentru a răspunde cerinţelor economiei mondiale în schimbare. De unde vin resursele Fondului FMI funcţionează asemenea unei bănci internaţionale, având la dispoziţie fonduri pe care le împrumută ţărilor care au nevoie. Resursele financiare sunt asigurate din contribuţia statelor membre, prin plata unor cote în funcţie de puterea economică a fiecărei ţări. Fiecare ţară achită cota sa la Fond în proporţie de 25% într-una dintre valutele acceptate pe plan internaţional (dolarul american, euro, yenul japonez sau lira sterlină) sau în DST (monedă de cont emisă de FMI, însemnând Drepturi Speciale de Tragere, fiind un etalon monetar, fără să existe în realitate ca monedă - n.r.), iar restul de 75% în moneda naţională. Cotele sunt revizuite la fiecare 5 ani. În urma unei majorări cu 45% a cotei de subscriere începând cu 22 ianuarie 1999, totalul acestor cote se ridică în prezent la aproximativ 311 miliarde de dolari SUA. Puterea de vot a fiecărei ţări este proporţională cu cota subscrisă, iar FMI răspunde în faţa guvernelor din ţările membre. Organismele de conducere sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional şi Consiliul Director. În vârful structurii organizaţionale se află Consiliul Guvernatorilor, format din guvernatorii băncilor centrale sau miniştrii de finanţe din fiecare dintre cele 185 de state membre. Toţi guvernatorii se întrunesc o dată pe an în cadrul Întâlnirii Anuale a FMI şi a Băncii Mondiale. Consiliul Director este format din 24 de membri şi conduce activităţile curente. Rezultate controversate Pentru ca o ţară să primească sprijin din partea FMI, aceasta trebuie supusă unor analize din partea experţilor Fondului, care şi impun o serie de măsuri economice şi financiare pentru redresarea situaţiei economice din respectiva ţară. Şi nu de puţine ori, condiţiile impuse de Fond pentru acordarea împrumului au fost atât de drastice, încât ţările respective au intrat într-o criză şi mai mare. La începutul anilor 2000, FMI a făcut un studiu din care a rezultat că în economiile emergente (care au traversat o situaţie de criză sau care au depăşit o anumită situaţie - n.r.) fluxurile de capital pe care chiar ei le încurajaseră au produs nu creştere economică, ci instabilitate. În Indonezia, după ce FMI a venit şi a cerut, prin clauzele impuse autorităţilor, creşterea dobânzii-cheie la niveluri foarte mari, chiar şi firmele cele mai profitabile au avut grave probleme financiare, iar rata de falimentare era de 75%. Trei din patru firme dădeau faliment. Nici în Coreea lucrurile nu au evoluat prea bine, falimentul lovind 50% dintre companii. Economia s-a contractat, investitorii străini şi-au scos banii cât mai degrabă din ţară, afundând şi mai tare economia, iar criza s-a transmis şi la vecini. Aşa se face că întreaga regiune a traversat una dintre cele mai dificile perioade economice din istorie, iar locuitorii zonei nici nu vor să mai audă de FMI. România şi relaţiile sale cu FMI Relaţiile dintre România şi FMI nu au fost dintre cele mai fericite. Ţara noastră a apelat de mai multe ori la sprijinul Fondului: de şapte ori în perioada postdecembristă şi de trei ori în perioada comunistă. De cele mai multe ori, însă, Bucureştiul a primit doar prima tranşă a împrumutului, din cauza condiţiilor drastice impuse, dar şi a nerespectării programului impus de FMI. În perioada postcomunistă, România a apelat pentru prima dată la FMI în aprilie 1991, când s-a încheiat un acord de 380,5 DST, pe o perioadă de 12 luni, apoi în mai 1992 a fost încheiat un acord pe o perioadă de 10 luni, în valoare de 314 milioane DST, în mai 1994 pentru o sumă de 301,5 milioane DST, în aprilie 1997 pe o perioadă de 13 luni, în valoare de 301,5 milioa-ne DST, iar în august 1999 pentru 400 de milioane DST. După anul 2000, au mai existat acordurile din octombrie 2001 pentru 300 de milioane DST şi cel din iulie 2004 pentru contractarea a 250 de milioane DST. Astfel, în urma acordurilor cu FMI, România a tras peste 2,2 miliarde DST. Ultimul acord care a fost încheiat în iulie 2004, de 250 de milioane SDR, a fost unul stand-by de supraveghere preventivă, care a cuprins angajamentele luate de România în privinţa politicilor macroeconomice pentru perioada 2004-2006. Acordul a fost suspendat în 2005, ca urmare a divergenţelor dintre FMI şi partea română cu privire la evaluarea performanţelor şi a căilor de acţiune macroeconomică, iar România nu a tras nimic din aceste fonduri. Recent, România a apelat din nou la sprijinul FMI, de această dată solicitând 12,95 milioane de euro. Printre obligaţiile care îi revin României în baza acordului cu FMI, premierul Boc a menţionat adoptarea legii salarizării sectorului bugetar, legea responsabilităţii fiscale şi legea reformării sistemului de pensii. La rândul său, ministrul Finanţelor a explicat că Guvernul va înfiinţa un Consiliu Fiscal pentru elaborarea de prognoze macroeconomice, va limita rectificările bugetare, va monitoriza companiile de stat pentru a nu mai acumula noi arierate, condiţii asumate prin acordul încheiat cu FMI. ▲ Avantajele şi dezavantajele unui împrumut De fiecare dată când acordă un împrumut, FMI impune o serie de condiţii foarte stricte, ce se pot transforma în dezavantaje pentru ţara care a contractat creditul. Astfel, FMI poate cere Guvernului respectiv austeritate bugetară, creşterea taxelor şi impozitelor, îngheţarea salariilor sau reducerea sporurilor. De asemenea, poate cere modificarea dobânzii-cheie, ceea ce duce la diminuarea investiţiilor şi a rulajului monetar. În plus, se poate ajunge la falimente în cascadă cum s-a întâmplat în cazul Indoneziei sau al ţărilor din zona asiatică. Pe de altă parte, injectarea de capital poate face să crească volumul de valută, ceea ce va contribui, dacă nu la scăderea cursului valutar, măcar la stabilizarea acestuia. Astfel, presiunea asupra cursului de schimb leu/euro (în cazul României) se va relaxa, iar plata ratelor bancare, dobânzilor, facturilor, bunurilor şi serviciilor achiziţionate ale căror preţuri sunt calculate în funcţie de moneda unică europeană nu va ştrangula veniturile. De asemenea, există şi un avantaj psihologic, în sensul că banii de la FMI pot creşte încrederea investitorilor străini. Nimeni nu va mai încerca să atace leul, pentru că BNR va avea cu ce să-l apere şi se poate îmbunătăţi şi ratingul pentru creditorii externi. ▲ Ideea Fondului a apărut în anii de criză â30 FMI îşi are originea în recesiunea economică din perioada anilor â30. Cota aurului fusese reintrodusă ca refe-rinţă după Primul Război Mondial, cu rate de schimb care s-au dovedit a fi nerealiste. Lira sterlină a fost reevaluată, iar în anul 1931, când aceasta a renunţat la cotaţia în aur, mai multe ţări s-au grăbit în a-şi devaloriza moneda, dând naştere devalorizărilor competitive. Mai multe ţări au luat măsuri protecţioniste pentru a-şi proteja industria naţională. Ca rezultat al acestor acţiuni, s-a produs prăbuşirea comerţului: între 1929 şi 1932, valoarea comerţului mondial a scăzut cu peste 60%. Mai multe conferinţe monetare internaţionale au convenit să reinstaureze ordinea şi să reînceapă procesul economic, dar toate au eşuat din cauza lipsei de cooperare. Opiniile pe tema problemelor economice difereau foarte mult. Din punct de vedere politic, acesta a fost punctul culminant al izolaţionismului. La începutul anilor â40, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, John Maynard Keynes de la Trezoreria Marii Britanii şi Harry Dexter White de la Trezoreria Statelor Unite au conceput, aproape simultan, planuri pentru instaurarea unui sistem monetar complet nou, care să stabilizeze ratele de schimb şi să propulseze comerţul liber. În locul aranjamentelor ad-hoc, realizate prin intermediul unor conferinţe neregulate între ţările importante, era nevoie de o instituţie internaţională permanentă, care să preia răspunderea pentru acest sistem. Această instituţie internaţională a fost proiectată astfel încât să acorde asistenţă financiară ţărilor cu probleme în domeniul balanţelor de plăţi. S-a sperat că în acest mod ţările vor fi împiedicate să folosească politici protecţioniste sau devalorizarea competitivă drept metode de redresare a balanţei.