Fostul schit din Deleni, străjer de veacuri pe malul Oltului
Familia paharnicului Drăgușin Deleanu, sfetnic apropiat al lui Matei Vodă Basarab, este foarte veche, precum o menționează generalul Gigurtu, încă dinainte de zidirea cetății Giurgiu, având sub stăpânire toată moșia Giurgiului. În județul Olt o găsim cu puțin timp înaintea domniei lui Matei Basarab, adică în anul 1633, avându-și moșia la Deleni. Tot aici, cel mai însemnat boier al familiei, Drăgușin Deleanu, va construi pe malul Oltului o mănăstire impunătoare, cunoscută în tradiția locală drept Mănăstirea Bolovanu.
Conform unor inscripții găsite la Drăgănești, se pare că marele boier Drăgușin ar fi rudă apropiată cu Matei Vodă Basarab, dinspre mama acestuia, Stanca din Hotărani-Romanați, însă nu este o dovadă clară a înrudirii celor două personalități întrucât nu se cunosc rădăcinile familiei acestui boier dinspre tată și nici rădăcinile doamnei Stanca, mama marelui voievod.
Cert este că, într-un document din 10 iunie 1624, se menționează că mama lui Drăgușin Deleanu se numea Maria și că mai avea un fiu, Radu, care, după cercetările lui Ion Ionașcu, ar fi decedat de tânăr. Unii cercetători afirmă că mama marelui boier ar fi originară din Mogoșești-Olt, iar în 1620-1624 ar fi vândut lui Preda, fiul lui Ion, nepotul lui Oprea logofătul din Mogoșești, o parte din averea sa. Documentul vânzării nu se mai păstrează, existând posibile două copii ale acestuia, dar neclare. Într-una se afirmă că Maria este soacra lui Preda, iar în alta, mătușa acestuia. Tot profesorul Ion Ionașcu a făcut o cercetare şi crede că Ion, tatăl lui Preda, ar fi fost văr cu Maria Doamna, afirmând că a doua copie este cea exactă. Acest Ion se pare că ar mai avea un văr, Radoslav bănișorul, de la care cumpărase partea lui de moștenire din Mogoșești. Preda mai avea un frate, Dumitru, care a vândut, la 1632, lui Tudor comisul partea lui Radoslav.
Într-un document din 20 decembrie 1704 se menționează faptul că Drăgușin Deleanu vinde moșia lui Preda, iar acesta, în 1624, vinde, la rândul său, moșia cumpărată lui Tudor Rudeanul, rudă cu Diicul biv vel logofăt. Pentru o perioadă destul de mare, se pare că aceasta ar fi fost soarta moșiei Mariei Deleanu.
Despre tatăl lui Drăgușin Deleanu nu avem prea multe informații clare, dar se pare că a fost originar din satul Deleni, fiind rudă apropiată cu mama lui Matei Basarab și cu mama lui Diicu Buicescu. Într-un document din 10 aprilie 1633 se menționează faptul că Andrei spătarul, fiul Vladului log. Rudeanul, vinde lui Drăgușin Delanu satul Deleni, cu toți oamenii săi, în schimbul a 170 de galbeni. Tot din acest document reiese că satul fusese cumpărat înainte de Andrei spătarul, vânzarea făcându-se în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Vodă Iliași. De aici ne putem da seama că marele boier Deleanu avea de foarte multă vreme moșie în satul Deleni.
Un fapt pe care nu-l putem demonstra cu dovezi clare este anul nașterii marelui boier. Ceea ce se știe sigur este că a avut cel puțin 20 de ani când și-a vândut moșia din Mogoșești, ceea ce ne conduce la concluzia că s-a născut pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, fiind mai tânăr decât Matei Basarab.
Pentru tot ceea ce făcuse pentru marele domnitor muntean, Drăgușin Deleanu primește titulatura de al 2-lea postelnic, în 1633, iar la 1634 pe cea de vel sluger. La 2 ianuarie 1642, boierul nostru era ridicat în rangul de vel armaș, iar la sfârșitul anului 1643, la treapta de paharnic, probabil în locul lui Marco vel paharnic, care este însărcinat imediat cu funcția de armaș. Tot acest Marco Danovici este ctitorul bisericii din Sâmburești-Olt.
Data morții marelui boier nu o cunoaștem, deoarece nu i s-a găsit mormântul, probabil fiind îngropat în ctitoria sa, dar din cauza ieșirii râului Olt din matcă, se pare că și mormântul a dispărut. Nu a mai trăit mult timp după zidirea mănăstirii, astfel că a murit în anul 1650, deoarece, la întrunirea Divanului, paharnicul lipsea, fiind înlocuit cu Hrizea vel paharnic (George Poboran, Istoria Orașului Slatina, Ediția a II-a, Tipografia de Lux Costică Constantinescu & Fiu, Slatina, 1908, pp. 445-448).
Mănăstirea din pădurea Comăniței
Drăgușin Deleanu a întemeiat o mănăstire cu hramul „Sfânta Troiță”, prin anii 1644-1648, fiind așezată pe malul stâng al Oltului, într-o pădure de luncă (Ion Ionașcu, Biserici, chipuri și documente din Olt, Ed. Ramuri, Craiova, 1934, pp. 92-93). Faptul că biserica mănăstirii s-a zidit pe malul Oltului a dus, spre sfârșitul secolului al XVII-lea sau începutul celui de-al XVIII-lea, la surparea acesteia de valurile violente ale râului, care nu au mai lăsat nici o construcție din vechiul așezământ monahal. Conform tradiției locale, ceea ce s-a mai recuperat din vechea mănăstire, adică materiale de construcție, ar fi fost folosite la zidirea actualei biserici a satului.
Pisania mănăstirii din lunca Oltului a fost recuperată și așezată, până în ziua de astăzi, sub clopotnița satului, lângă biserica actuală, conținutul pisaniei fiind următorul: „† Izvoliem oţa i să pospeşeniemu sna i săvrăşeniem stgo dha aminu. Întru zilele domnului nostru, Io Mateiu Băsăraba voevoda şi domnu, fu rădicarea aceştii sfinte şi dumnezeeşti case ce iaste hramul Staa Troiţe, ce s-au ridicat întru slava lu(i) Dumnezeu pentru ertarea păcatelor întru veşnică pomeană de acest bun creştin, jupân Drăguşin, vel paharnic şi jupâneasa lui Drăgana şi coconii lui: Gorgan, Nicola, Fota, Stana, Aspra şi Anca, cu nevoinţa şi cu cheltuiala lui, temăndu-să de răspunsul judecăţii cei înfricoşate şi de cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, ce grăieşte la Sta Ev(an)ghelie: «nu întrupareţ avuţiile voastre în pământu unde l(e) putrezesc viermii şi le sapă furii, ce le îngropaţi la ceriu, unde nu le putrezesc viermii şi nici le sapă furii». Dec fiindu acestu bun creştin aprinsu cu inima de D(u)h Sfânt, ce să zice cu frica lui Dumnezeu, cu trupul fiind dupre pământu, iar cu mintea şi cu cugetul vrăndu să lăcuiască cu Dumnezeu, avănd căldura lui Dumnezeu întru inima lui, puse-a nevoinţă ca aceea şi rădică această sfântă şi dumnezeiască casă de(n)ceput şi de(n) temei întru numele Sf. Troiţe, ca să-i fie de folosu a doua vieţi(!), de iasta şi de iaste ce va să fie; şi dup(ă) prilejul - cât i-au fostu puterea - o au datu pe seama părinţilor călug(ă)ri să facă rugăciuni şi să le fie de hrană şi de îmbrăcăminte în tot veacul, întru veacinică pomeană. Şi au fost mitropolit chir Teofil şi e(gum)en Serafim erm(o)n(a)h, is(pravnic), leat 715”.
Tot de la mănăstirea surpată de Olt s-a adus și o piatră tombală, fiind săpată și sculptată în piatră. Această piatră tombală este cea de la mormântul marelui boier Drăgușin Deleanu, ctitorul mănăstirii. Conținutul pietrei tombale este următorul: „Aicea supt această piatră zacu oasele robului lu(i) Dumnezeu-ăstire jupanu (a jupânului) Drăguşin vel păh(arnic), care s-au pristăvit în zilele creştin(u)lui Io Mateiu Băsăraba vo(e)vod, vă leato 715”.
Într-un dreptunghi, în mijlocul pietrei, sunt şi alte însemnări care însă nu pot fi citite, fiind şterse. O cercetare mai atentă a inscripției ar da posibilitatea descifrării acestui fragment care, probabil, cuprinde date deosebit de interesante. Aceste pietre sunt lucrate într-un mod aparte, precum scrie și Ioan Slavici, care vizitând regiunea menționează în condicile sale că inscripțiile „sunt lucrate cu mult gust, întocmai ca cele dela biserica mănăstirii Dealu și dela Curtea de Argeș”.
Pe la această mănăstire a trecut și Patriarhul Macarie al Antiohiei, împreună cu vestitul călător, arhidiaconul Paul de Alep, care notează în jurnalul său despre mănăstire că este „mândră și frumoasă”, amintind și de cele două construcții imense aflate pe malul Oltului, și anume clopotnița și fântâna. Un lucru interesant de menționat este faptul că, la 11 august 1735, nepoatele lui Din Drăgușin Deleanu biv vel paharnic, Ilinca Deleanu și Ancuța Greceanu, închină schitul lor Mitropoliei Țării Românești, drept metoh; tot în acest an are loc și dărâmarea lui de apele Oltului (I. Răuțescu, „Metoașele Mitropoliei sub Mitropolitul Dionisie Lupu”, în revista Raze de lumină, 1931, nr. 3, pp. 176-177).
Așadar, dacă analizăm aceste lucruri, ne dăm seama că după moartea lui Drăgușin Deleanu, mănăstirea impunătoare decăzuse foarte mult, ajungând să devină chiar schit, iar mai apoi metoh al Mitropoliei.
Noul schit înălțat de urmașii lui Drăgușin Deleanu
Nu după mult timp de la nefericitul eveniment legat de surparea mănăstirii lui Drăgușin Deleanu, un strănepot de-al său, Grigorie Deleanu postelnicul, zidește, în anul 1767, o bisericuță pe o colină, cunoscută sub numele de Dealul Schitului. Grigorie Deleanu îl pune drept ctitor principal pe Drăgușin Deleanu, hramul fiind tot același ca la vechea mănăstire, anume „Sfânta Troiță”.
Un lucru foarte interesant este acela că la locul primului ctitor, în pronaos, se află chipul lui Drăgușin Deleanu și cel al soției sale, Drăgana, care este întâlnită cu numele de Epostina. Nici Ioan Slavici și nici arhitectul Gh. Mandrea, care au vizitat regiunea în anul 1882, pentru întocmirea unui raport către Ministerul Instrucțiunii, nu lămuresc cine a ridicat biserica. O altă lucrare de acest gen apare în 1890, dar aceasta nu este decât copia raportului lui I. Slavici.
În ceea ce privește arhitectura, mica biserică de zid are formă dreaptă, cu un pridvor alcătuit din opt coloane, șase libere și două prinse în zid, coloane ce sunt legate de niște arcade, biserica fiind înconjurată de un zid rudimentar. În pridvor, brâul este format dintr-o succesiune de ocniţe, iar cornişa este făcută din mai multe rânduri de cărămizi aşezate în zimţi. Această biserică nu dispune de turlă, probabil neavând deloc, fiindcă miniatura bisericii pe care o țin în mâini ctitorii Drăgușin și Epostina Deleanu nu are turlă. Acoperișul este de tablă, cel inițial fiind de șindrilă.
În pronaos se văd chipurile deformate ale ctitorilor. Pe peretele vestic din pronaos se pot vedea chipul ctitorului Drăgușin vel. Pah. și cel al jup. Eupostina, care țin miniatura bisericii în mâini.
La nord se află pictați jup. Catrina și Grigorie post. Deleanu, apoi sunt pictați: un anume călugăr Iosif, Inochentie eromo(na)h, egumen aceștii sfinte mănăstiri, un anume Preda, cu soția sa, Florica, și un copil, Ion. Precum spune istoricul I. Ionașcu, pictura din naos și Altar nu are nici o valoare istorică, deoarece este recentă, doar pictura cu ctitorii fiind cea originală.
În anul 1841, din cauza cutremurului, arcada bisericii a crăpat, fiind ulterior reparată. Alte reparații asupra lăcașului de cult sunt consemnate pentru anii: 1898, 1921și 1937. La câțiva metri, spre Apus, se află și clopotnița de zid cu boltă. Fațadele ei au două rânduri de firide cu profile deosebite, iar cornișa e formată din câteva rânduri de cărămizi în dinți. Nu este nici o mărturie care să menționeze anul zidirii acestei clopotnițe, dar, conform tradiției, se crede că ar fi fost zidită în același an cu biserica.
Lângă biserică se află și resturile zidului de incintă, care proteja biserica și probabil obștea monahală de aici. Acum se mai află doar o mică parte din zidul de incintă, care datează din anul 1767. Date fiind vechimea şi trecutul ei, biserica ar trebui să aibă multe cărţi de ritual vechi, însă nu s-a găsit decât o Cazanie, tipărită la Buzău, în 1834, dăruită de un anume „Isidor schimonahul din Cernica”, rugând pe preoţi să pomenească la proscomidie pe „Cornilie ieroschimonahul, Badea preot, Stan erei (preot, n.n.), Rada ereiţa (preoteasa, n.n.), Teodora”. De altfel, această sărăcie se observă şi la 1772, căci în inventarul starețului Inochentie din acel an se găsesc: „1 minei slavonesc spart; 1 ochoih slov. vechiu; 1 liturg. slov. veche; 1 evanghelie rumănească veche”. Sărăcie era şi în odoare şi veşminte, existând: „1 sfită de basma, 1 stihar, iar de basma, 1 pereche rucaviţe de dimie verzi, 1 epitrahir (de) cofterii (stofă orientală preţioasă) vechi, 1 poală de iconostas făcută nouă de Inochentie ieromonahul”. De asemenea, tot în urma secularizării averilor mănăstirești, după ce așezământul monahal s-a desființat, lăcașul de cult a fost transformat în biserică de mir.
Lucruri legate de obștea monahală nu se mai păstrează, dar vom enumera șirul unor egumeni care s-au mai păstrat: egumenul Inochentie, adormit la 1783; ieromonahul Sofronie, până în anul 1784; egumenul Paisie - la 1785; ieromonahul Matei Grumăzescu, duhovnic la 1792; ieromonahul Grigorie - la 1803, acesta a trăit 100 de ani, fiind cunoscut sub numele de Grama călugărul ot Strihareţ, sau Popa Grama în documentul din aprilie 1810.
Catagrafia Episcopiei Argeșului din 1824 îi menționează ca slujitori pe Ioan și Nicolae. După această dată nu se mai cunoaște numele vreunui egumen sau călugăr (Ion Ionașcu, Catagrafia Eparhiei Argeș la 1824, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1942, p. 71).