Frumuseţea Crucii. Valenţele simbolice şi estetice ale Crucii în primele veacuri creştine

Apărută în context istoric ca instrument de ucidere, Crucea va cunoaşte o evoluţie simbolică deosebită, prin Răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos pe ea, devenind instrumentul mântuirii oamenilor şi fiind adoptată de creştini ca simbol material al Jertfei Domnului şi purtătoare a puterii harice a acesteia. Crucea a intrat treptat în conştiinţa creştină a primelor secole ca fiind nedespărţită de Hristos, Care a ridicat blestemul şi infamia ei: artele ornamentale şi literatura vremii stau mărturie.

Crucea este unanim recunoscută atât de cei care o cinstesc, cât şi de ceilalţi, ca fiind semnul (pecetea sau efigia) religios al creştinilor, dar ea nu ar fi fost astfel prezentă în memoria colectivă dacă nu ar fi fost adoptată ca obiect de cult, dacă teologii nu i-ar fi revelat semnificaţiile adânci, dacă artiştii şi poeţii nu i-ar fi exaltat frumuseţea în operele lor. Această frumuseţe nu a fost recunoscută făţiş în primele secole ale creştinismului: abia pe la mijlocul secolului al IV-lea sau chiar mai târziu a putut intra Crucea în artă. Redăm în continuare câteva reflecţii ale unui succint studiu care, deşi se rezumă numai la prima jumătate a celui dintâi mileniu creştin şi îşi culege informaţiile mai ales din mediul latin, pune în valoare bogăţia simbolică şi estetică a Crucii, venerată atât de creştinii apuseni, cât şi de cei răsăriteni. Frumuseţea Crucii nu a fost recunoscută înainte de mijlocul secolului al IV-lea Instrument al unui supliciu în acelaşi timp crud şi infamant (rezervat sclavilor), introdusă ca atare pe la jumătatea secolului al III-lea î.Hr., Crucea reprezenta pentru antici un obiect respingător, al cărui nume, potrivit lui Cicero, ar fi trebuit să fie alungat din mintea şi gura cetăţenilor romani. Mai mult, dacă ne referim la mediul iudaic, la oprobriul şi infamia socială se adaugă şi blestemul divin, potrivit Scripturilor (Deut. 21, 23 afirmă despre crucificare: "Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn"). Astfel încât Crucea este, după cum scrie şi Sfântul Apostol Pavel, "sminteală pentru iudei şi pentru neamuri nebunie" (I Cor. 1, 23). Creştinilor primelor trei secole nu le era interzisă reprezentarea Crucii, dar se pare că acest semn grafic era pus în legătură mai mult cu cel cu care Dumnezeu i-a poruncit proorocului Său Iezechiel să însemneze fruntea celor drepţi, ca ei să fie ocrotiţi în vremea pedepsirii Ierusalimului. Acest semn era litera ebraică tau, care era considerat un semn mântuitor, de aceea erau şi însemnaţi cu el cei botezaţi; găsim frecvent această literă pictată sau sculptată pe monumentele creştine antice. Multe alte semne grafice sunt utilizate pentru a semnifica Crucea: crucea greacă, crucea latină, ancora, litera greacă X (chi). În poezie, Crucea nu a fost o sursă de inspiraţie înainte de secolul al V-lea, cel puţin în operele care au ajuns până la noi. De pildă, nici unul dintre imnele compuse (cu începere din 386) de către Sfântul Ambrozie al Milanului nu este consacrat Crucii; imnul său pascal, "Iată, acum răsare ora a treia", preamăreşte la versul 7 biruinţa prin Cruce, dar parafrazează cuvântul "cruce" (care nu este pronunţat): "piscul biruinţei". Elaborarea teologiei Crucii Începând cu secolul al IV-lea, se poate constata o schimbare a concepţiei faţă de ea, diferită de concepţia antică şi de cea mai timidă şi rezervată a primilor creştini; printre cauzele care au concurat la această schimbare, cele mai importante sunt elaborarea unei teologii a Crucii şi faptul că creştinismul a devenit religio licita (313) şi apoi religio Imperii (392). În timpul acestui secol, Crucea a fost pusă în adevărata sa valoare. Se ştie că, în ajunul bătăliei contra rivalului său Maxenţiu, Sfântul Constantin a fost avertizat în vis să însemneze cu monograma lui Hristos şi cu Crucea scuturile soldaţilor săi, ceea ce i-a adus victoria; în 326, mama sa, Sfânta Elena, s-a dus în pelerinaj la Ierusalim, descoperind aici, în chip minunat, Crucea Mântuitorului; după acest eveniment, Constantin a construit mai multe biserici în oraşele Palestinei. Mai mult, un eveniment minunat care s-a petrecut în 350, o cruce luminoasă care a apărut pe cerul Ierusalimului, face ca cinstirea şi atenţia acordate Crucii să crească şi mai tare. Dar "reabilitarea" Crucii este datorată îndeosebi reflecţiei teologice. Autorii cărţilor nou-testamentare înţeleseseră deja că este necesară o conversie a privirii şi a minţii pentru a înţelege Crucea, că aceasta trebuie privită nu cu mentalitatea timpului, ci plecând de la Hristos Însuşi şi de la voia lui Dumnezeu faţă de misiunea lui Hristos. Acesta este cazul Sfântului Apostol Pavel, care interpretează Răstignirea plecând tocmai de la cuvintele Deuteronomului, ce blestemă Crucea şi o pune în relaţie cu misiunea încredinţată de Tatăl Fiului, aceea de a lua asupra Lui Însuşi păcatele lumii: acceptând să fie pironit pe lemnul Crucii, Hristos S-a făcut solidar blestemului divin, l-a luat asupra Lui Însuşi, ca să-l elibereze astfel pe om de blestemul Legii. În instrumentul supliciului Mântuitorului, Părinţii nu au încetat să arate în acelaşi timp şi izvorul mântuirii şi al vieţii. În secolele al II-lea şi al III-lea, lupta lor s-a îndreptat îndeosebi împotriva docheţilor, care, plecând de la ideea filosofică a impasibilităţii divine, credeau că Dumnezeu nu ar fi putut suferi Patima şi, în consecinţă, un soi de dublet sau de fantomă i-a luat locul, suferind astfel Patima şi moartea ruşinoasă în locul Mântuitorului. Împotriva acestei erori doctrinare trebuia afirmată realitatea Răstignirii pe Cruce, şi aceasta să fie interpretată fără a o separa de Întrupare, căci ea este împlinirea supremă a Întrupării. Prefigurări vechi-testamentare ale Crucii Gânditorii creştini ai primelor secole au căutat unele "figuri" care să anunţe Crucea sau unele prefigurări ale ei în Vechiul Testament, precum şi în ordinea naturală şi socială, ordine creată şi guvernată de Dumnezeu pentru a arăta integrarea ei în planul divin de mântuire. Unele dintre cele mai frecvent evocate figuri din viaţa cotidiană sunt catargul corăbiilor, jugul, stindardul sau steagul de luptă, coarnele animalelor cornute, aripile cloştii care îşi acoperă puii, faţa omului (linia desenată de ochi întretăindu-se cu aceea a nasului), trupul său (linia umerilor tăind-o în unghi drept pe aceea a coloanei vertebrale). Nu mai puţin numeroase sunt figurile Vechiului Testament. Semnul: Crucea este adesea desemnată prin simplul cuvânt "semn" - este vorba despre semnul cu care se însemnează fruntea celui botezat, tau-l însemnat pe fruntea drepţilor din Ierusalim pentru mântuirea lor. Lemnul: numele său este deja folosit în Vechiul Testament pentru a desemna crucea celor condamnaţi, a infractorilor periculoşi. Şi ni se aminteşte cu insistenţă că Isaac, tip al lui Hristos, îşi duce singur în spate lemnul pe care trebuie să fie jertfit de către tatăl său (cf. Gen. 22, 6). Acest lemn este un semn al puterii: "Dumnezeu a împărăţit prin lemn" (Ps. 95, 10), după cum se exprimă psalmistul. Acest lemn vindecă, aşa după cum o arată figura şarpelui de aramă, şi salvează (arca lui Noe era de lemn). Lemnului îi sunt asociate apa şi pomul: "pomul răsădit lângă izvoarele apelor", care "va da rodul său la vremea sa şi frunza lui nu va cădea" (Ps. 1, 3). Tertulian, care a făcut un inventar al prefigurărilor Crucii, menţionează şi coarnele, trimiţând astfel la Iosif, alt tip al lui Hristos, cu acest text din Deuteronom: El comentează: "Cu siguranţă, aici nu este vorba despre rinoceri cu un singur corn sau despre vreun oarece minotaur! Hristos Însuşi este simbolizat prin acest animal, coarnele Lui trebuind să fie extremităţile Crucii" (Tertulian, Contra Marcionem, III, 18, 3). Acelaşi Tertulian evocă şi figura lui Moise rugându-se cu braţele întinse, pe când obiceiul era ca acela care se roagă să se plece cu faţa la pământ. Aceste prefigurări ale Crucii au o mare capacitate simbolică. Dar şi Crucii înseşi i se descoperă puterea simbolică, sau mai degrabă îi este regăsită, de vreme ce şi religiile păgânismului o cunoşteau deja: cu cele două drepte ale sale, acest semn are o dimensiune cosmică - poziţionat pe o suprafaţă plană-orizontală, el se întinde de la nord la sud, şi celălalt de la Orient la Occident, la infinit; ridicat pe verticală, acest semn uneşte pământul cu cerul, cuprinzând întreaga suprafaţă a pământului. Tocmai prin aceste figuri şi prin însuşi conţinutul său simbolic va intra Crucea în artă. Crucea în artă Începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea, Crucea simplă îşi face apariţia pe unele sarcofage; astfel, de pildă, pe sarcofagul lui Probus (sfârşitul secolului al IV-lea), Hristos este înfăţişat în picioare, pe un soclu, având în mâna stângă Legea şi în dreapta, ca un sceptru, o Cruce mare, ale cărei braţe sunt scurte şi al cărei lemn este decorat cu figuri geometrice: aici Crucea simbolizează puterea şi autoritatea. Numai începând cu secolul al V-lea îndrăznesc artiştii creştini să Îl reprezinte pe Hristos pe Cruce; deşi primele crucifixuri datează cu mult mai devreme de această perioadă, ele sunt rudimentare ca idee şi execuţie. În aceeaşi epocă au fost sculptate şi sarcofage, şi cutii de fildeş, pe care erau reprezentate scenele Patimii, precum şi Răstignirea. De pildă, pe una dintre faţetele unei cutii de fildeş care se află acum la British Museum, datând din 420-430, Hristos Domnul este reprezentat stând pe Cruce într-o poziţie dreaptă, având ochii deschişi, deci fiind deja înviat, şi este privit de un centurion roman, care recunoaşte în El pe Fiul lui Dumnezeu; sub braţul drept al Crucii se află Maica Domnului şi Apostolul Ioan. Scena sinuciderii lui Iuda prin spânzurare este juxtapusă acesteia a Răstignirii lui Hristos - pomul este înfrunzit şi o pasăre, care îşi are cuibul în el, îşi hrăneşte acolo puişorii: moartea este biruită prin Cruce şi viaţa debordează în jur. În imperiul devenit creştin, reprezentările Crucii devin omniprezente. O găsim pe monede, pe steaguri (de exemplu pe labarum, care este stindardul imperial conţinând monograma lui Hristos, pe care Sfântul Împărat Constantin a introdus-o la puţin timp după victoria sa la Pons Milvius). Aflarea Sfintei Cruci şi apariţia unei cruci luminoase pe cerul Ierusalimului pe la 350, două întâmplări cu totul minunate, au dat artei religioase un nou avânt. Îndeosebi cel de-al doilea eveniment a făcut ca Crucea să fie împodobită cu culorile vii ale mozaicului, cu strălucirea aurului şi a pietrelor preţioase. Există, oare, în afară de materialele preţioase, vreun alt material care să aibă vreo afinitate sau să poată reprezenta simbolic imaterialitatea celor cereşti? Preţul nu conta, căci meşteşugarii primeau comenzi de la suverani şi de la membrii clasei conducătoare. Exemplul prim de cinstire nemijlocită a Crucii îl dă chiar Împăratul Constantin, care a ridicat o cruce pe culmea Golgotei. Crucea în poezia religioasă Unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai poeziei creştine latine din această perioadă este Venanţiu Fortunatus (mort cam pe la anul 600), un italian care a trăit în Galia, prieten bun cu Sfântul Grigorie de Tours. El a scris mai multe poeme de inspiraţie religioasă, multe fiind în cinstea Crucii, iar două dintre ele, "Pange, lingua" şi "Vexilla Regis", intrând şi în Liturghia romană. Redăm aici un poem constituind o meditaţie asupra Crucii, intitulat "Despre Crucea Domnului": "Străluceşte tare, binecuvântată Cruce pe care Domnul a fost pironit cu Trupul şi pe care a spălat rănile noastre cu Sângele Său (...) O, tu, lemn plin de cinste şi dulceaţă, plin de putere prin rodnicia ta, căci pe ramurile tale cresc nişte roade atât de noi! Prin mireasma ta cea nouă trupurile putrezite ale celor adormiţi se trezesc din adormire şi cei care sunt lipsiţi de lumina zilei revin la viaţă. Nimeni nu va mai fi uscat şi ars de arşiţă, nici de luna cea din toiul nopţii, nici de soarele de la amiază, adăstând în răcoarea unui astfel de pom. Răsădită fiind la izvoarele apelor, te înalţi strălucitoare şi îţi întinzi peste tot coroana ta împodobită cu o floare nouă şi neprihănită; o viţă-de-vie stă agăţată între braţele tale, şi din ea curg vinuri prea dulci, care au culoarea cea roşie a sângelui". În acest distih elegiac, poetul nu evită să numească Crucea, să folosească mai multe elemente simbolice, să introducă şi câteva elemente teologice (Domnul S-a răstignit "în trup" - împotriva docheţilor; "roadele noi" ale Crucii sunt altele decât cele mâncate de Adam şi Eva, şi aduc mântuirea), totul într-o poezie vizuală, la care concură simbolismul culorilor, al luminii, al miresmelor şi al diferitelor senzaţii, tactile sau gustative, într-o bogăţie luxuriantă de amănunte, specifică epocii. Crucea, semnul bogăţiei de har După ce a fost respinsă, lăsată la o parte cu bună-ştiinţă, din pricina faimei sale negative în Antichitate, fiind considerată doar în latura sa de instrument al supliciului, creştinismul valorifică sensul Crucii atât în poezie, cât şi în artă, Crucea fiind reprezentată în aceste două domenii, mai întâi cu reţinere, apoi cu tot mai multă îndrăzneală. În a doua jumătate a secolului al IV-lea şi îndeosebi în secolele al V-lea şi al VI-lea, artiştii şi poeţii o reprezintă preamărind-o, dându-i o mult mai mare importanţă şi atenţie şi făcând din ea un obiect de artă. Aceştia o celebrează conformându-se principiilor esteticii timpului lor, care prevalează în arta creştină, fie că este vorba de cea figurativă sau de literatură. În primele secole, creştinii aveau drept ideal un stil simplu, chiar sărăcăcios, potrivit modelului umilinţei şi al sărăciei trăite şi propovăduite de Hristos. Mai târziu, se impune ideea că nimic nu este prea frumos sau prea abundent pentru Dumnezeu, şi tocmai ceea ce este bogat, preţios are o mai mare afinitate cu nesfârşita bogăţie a lui Dumnezeu decât ceea ce este banal şi mediocru. Acest lucru explică parţial folosirea materialelor preţioase, precum şi o estetică pe care o putem numi "cumulativă" sau estetică de "continuă încărcare sau îmbogăţire". Estetica târzie se distinge, şi ea, mai ales prin gustul pentru alegorie şi simbol. Influenţa lui Plotin şi a neoplatonismului se conjugă cu aceea a Scripturilor, pentru a face să se înţeleagă că dorinţa aprigă a oamenilor din acele timpuri de a percepe divinul prin intermediul realităţilor sensibile nu este o dorinţă nebunească, căci prin intermediul vizibilului putem atinge invizibilul. Pentru creştini, lumea, creată fiind de Dumnezeu, poartă cu necesitate marca Creatorului: mai mult, Dumnezeu S-a întrupat, şi moartea pe Cruce este cea mai evidentă arătare a Întrupării. În afară de asta, Scriptura este plină de figuri, adică de fapte, de fiinţe sau de lucruri, care îi dezvăluie credinciosului în căutare semnificaţia lor spirituală. În ultimele secole ale epocii patristice şi chiar dincolo de acestea, teologii, artiştii şi poeţii au vrut să treacă de la vizibil la invizibil şi să întrevadă frumuseţea Crucii prin bogăţia şi strălucirea reprezentărilor ei simbolice sau alegorice. Traducere din limba franceză de Silviu-Anton Lupu după Simone Deléani (Université de Paris-X - Nanterre), La beauté de la Croix, dans la revue "Connaissances de Perès de l'Église", nr. 117, 2009