Frumuseţea scoarţelor şi covoarelor olteneşti

Uşa atelierelor de ţesătorie s-a închis demult. Rareori în vreo gospodărie ţărănească tradiţională mai găseşti câte un război de ţesut, rămas drept mărturie a unei lumi pe care ai fi crezut-o dispărută. Sufocată de modernitate, tradiţia îşi duce zilele de azi pe mâine, felicitându-i pe cei care o transmit mai departe. Am descoperit însă că la Osica mai sunt femei ale căror degete se pierd între iţele uneltelor de lemn reuşind să dea chip minunatelor scoarţe olteneşti.

Popoarele nomade ale Asiei Centrale au fost primele care au ţesut covoare pentru a feri locuinţele lor improvizate de intemperii şi a reduce efectele diferenţelor de temperatură ale climatului continental. Arta cusutului şi a ţesutului este o îndeletnicire foarte veche în lumea satului. Împodobirea cămăşii, a sumanelor, se făcea pe teritoriul ţării noastre încă din timpul triburilor trace. Lucrate manual şi respectând modelul tradiţional, moştenit de la străbuni, având culori vii, motive geometrice sau florale, scoarţele şi covoarele reflectă tradiţia şi spiritul românesc. "Veşnicia s-a născut la sat" Ţărănimea noastră este înzestrată din fire cu atâta bun gust şi atâta pricepere, încât provoacă admiraţia străinilor. Pe când bărbatul caută să împodobească cu fel de fel de ornamente crestate sau cioplite casa, mobila, uneltele de lucru, covoarele şi scoarţele ţesute pe stative, cămăşile şi ştergarele oferă femeii prilejul bine-venit de a-şi arăta măiestria în realizarea unor motive de înaltă valoare artistică. Astăzi, interiorul modernist a eliminat aproape total din locuinţe covoarele tradiţionale. Totuşi, în gospodăriile olteneşti se păstrează măcar amintirea tradiţiei de odinioară. Valoarea acestei arte a ţesutului a minunat ochiul celor care au călcat pe aceste meleaguri. Lucru lesne de explicat, căci dacă priveşti scoarţele olteneşti alese în război, observi că se disting de departe prin compoziţie, cromatică şi stilul de ţesere. Întâlnim acel ales curb sau "chilim", de unde şi denumirea de "chilimangioaice" (un grup de femei care practicau alesul curb), motivul având provenienţă turcă (Anatolia). Ele au câmpul decorat cu motive avimorfe şi chiar vegetale, inspirate din natură: spicul de grâu, laleaua, frunza de viţă. Fondul covoarelor olteneşti este roşu sau o combinaţie de albastru, alb şi gri. De precizat că aceste scoarţe olteneşti se ţes în războiul de ţesut vertical, primul tip de război de ţesut care datează din neolitic, apărut odată cu arta ţesutului. O notă specifică o constituie dimensiunea generoasă a scoarţei din zona Romanaţi, diferită în alte zone ale judeţului. La Osica războaiele încă ţes În comuna Osica din judeţul Olt, femeile mai ţes încă scoarţe şi covoare. Experienţa le-a învăţat să întoarcă cu pricepere firele de lână, să le răsucească şi să le bată, lăsând în urmă proaspete şi aproape vii flori, forme geometrice, sau spice de grâu. La picioarele scăunelelor de lemn, mănunchiuri de lână colorată îşi aşteaptă neclintite rândul. Culorile folosite la vopsitul firelor erau naturale, obţinute din diferite rădăcini, tulpini şi flori sau insecte. Erau cunoscute proprietăţile fiecărei plante şi insecte, momentul cel mai bun de recoltare. Cu timpul, obţinerea pe cale naturală a culorilor a început să devină tot mai rară. Este o adevărată artă să ţeşi covoare. Nu oricine izbuteşte. Este nevoie de multă îndemânare, răbdare, dar şi inspiraţie. Aceste femei pricepute au moştenit arta ţesutului de la mame, bunici, şi încearcă acum, cu ultimele forţe, să ducă tradiţia mai departe. Războiul de ţesut pe linia progresului Instrument străvechi şi permanent folosit de-a lungul timpului, războiul de ţesut este răspândit la noi, ca şi la celelalte popoare, în varianta orizontală. Descoperirile arheologice şi documentele din diferite epoci atestă însă experienţa unui tip primitiv de război, cel vertical, care a existat multă vreme pe tot cuprinsul Europei. Având mărimea corespunzătoare înălţimii unui om, războiul vertical primitiv putea fi folosit numai pentru obţinerea unor ţesături destul de mici ca lungime şi neuniforme ca aspect. Treptat însă, războiul vertical a început să fie înlocuit cu cel orizontal, la care urzeala se înfăşoară de pe primul sul pe un altul, aflat la o oarecare distanţă, pe care se formează ţesătura. Treptat părţile componente ale războiului de ţesut orizontal au fost completate cu diferite dispozitive ce asigură obţinerea de ţesături diversificate, pe gustul tuturor. De la caierul de lână la scoarţa oltenească Materiile prime utilizate în meşteşugul ţesutului au fost inul, cânepa şi lâna, prelucrate în gospodăriile proprii. În secolul al XIX-lea, la ţesutul scoarţelor, urzeala era din păr extras din lână şi prezenta anumite calităţi: rezistent, elastic, se torcea cu multă uşurinţă. Se acordă mare atenţie firului de urzeală, acesta reprezentând "scheletul" oricărei ţesături. Din sec. al XX-lea, părul a fost înlocuit cu bumbac sau cânepă. Meşteşugul propriu-zis al ţesutului - încrucişarea urzelii cu băteală - s-a păstrat până în zilele noastre. În funcţie de materia primă folosită, corelat cu destinaţia produsului, firele de urzeală şi de bătătură suportau un lung proces de prelucrare. Astfel, pentru realizarea produselor din lână, după tunderea oilor, urmează spălatul lânii, scărmănatul, dărăcitul, pieptănatul prin fusălăi şi torsul. Se foloseau în acest scop unelte cunoscute: piepteni, fusălăi, fus, drugă, răşchitor, letcă, vârtelniţă şi altele. Astfel pregătită, lâna ia drumul ţesutului. Frumuseţea scoarţelor şi covoarelor olteneşti nu poate fi ştirbită de trecerea timpului. Arta tradiţională, realizată cu migală în războaiele de ţesut, se bucură de dragostea şi preţuirea celor ce o lucrează, dar şi a celor ce o admiră. Nu de puţine ori am trecut pragul unei cămăruţe olteneşti, "odaia de zestre", cum mai este numită, şi am găsit-o înţesată de perne, scoarţe, covoare, velinţe olteneşti, izvor de mândrie şi consideraţie pentru familiile care au păstrat tradiţia. Ca tip de ţesătură, scoarţa este de veche tradiţie, fiind principala piesă decorativă din zestrea fetelor de măritat. Ea este amintită alături de alte bunuri şi în foile de zestre boiereşti din secolul al XVIII-lea. În unele împrejurări (nunta în Oltenia), covoarele olteneşti erau purtate în văzul întregului sat, aşezate în carul de zestre al tinerei mirese, pentru a vedea lumea cât a fost de vrednică şi din ce familie provine. Obiectele de zestre erau jucate în horă şi ajungeau apoi la casa ginerelui, cu mare alai. Obiceiul se mai păstrază şi astăzi în unele sate de lângă Corabia şi Caracal. Toată lumea cunoaşte frumuseţea scoarţelor şi covoarelor olteneşti cu motivele ornamentale specifice locului, care le conferă o notă dinstinctă şi le fac uşor de recunoscut pretutindeni.