George Racoveanu, un fidel continuator al lui Nae Ionescu

Gustul pentru o erudiţie aproape metalică, înclinaţia spre chestiuni dogmatice privite din perspectiva Sfintei Tradiţii, trăirea credinţei în duhul Bisericii, solidele cunoştinţe filosofice, care l-au ajutat să lămurească aspecte ale învăţăturii ortodoxe, l-au făcut pe Racoveanu cel mai "bizantin" în spirit dintre teologii români contemporani. Racoveanu este, poate, cel mai fidel continuator al lui Nae Ionescu pe linie teologică.

George (Gheorghe) Racoveanu s-a născut la 10 februarie 1900 în comuna Crăguieşti, judeţul Mehedinţi. Părinţii săi, oameni credincioşi, l-au dat la vestitul seminar de la Râmnicu Vâlcea, cu gândul ca feciorul lor să devină preot. După absolvirea seminarului, tânărul Racoveanu se înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti. În paralel, a urmat şi cursurile Facultăţii de Filozofie. Aici s-a produs marea întâlnire cu profesorul Nae Ionescu. "Predania" Împreună cu maestrul său, Racoveanu a pus bazele "Predaniei", o revistă de "critică teologică", prin care a polemizat cu cei care, în viziunea sa, trădau învăţătura autentică a Bisericii Ortodoxe. Mai mult ca oriunde, în paginile acestei reviste s-a văzut nervul său polemic, pe care i l-a surprins foarte bine Mircea Eliade. Acesta spune: "Anumite texte polemice ale lui George Racoveanu par desprinse dintr-o antologie. Şi acolo îşi vor găsi locul într-o zi: în Antologia literaturii polemice româneşti". Pentru cineva cu gustul tratatelor teologice ample, textele lui Racoveanu din "Predania" ar putea dezamăgi, deoarece ele sunt cel mai adesea note, consideraţii pe marginea unei cărţi, unui eveniment etc. Cine citeşte cu atenţie va observa însă uluitoarea risipă de erudiţie a unui cunoscător profund al scrierilor Sfinţilor Părinţi, al limbilor clasice, dar şi al limbii române vechi, "limba vechilor cazanii", din care Racoveanu scoate înţelesuri teologice nebănuite. Cu pregătirea sa, George Racoveanu putea să scrie o "dogmatică" de cea mai mare valoare. Pentru Racoveanu, a face "teologie" nu înseamnă a scrie tratate prin care să se "interpreteze" dogmele, să se "revizuiască" liturghia sau să se scoată sau să se adauge canoane, ci a mărturisi fără "strâmbătate" învăţătura Bisericii şi a o trăi în acelaşi timp în mod deplin. În duhul învăţăturii Bisericii Din acest motiv, temele abordate de Racoveanu în câmpul teologiei sunt de o remarcabilă consecvenţă: chestiunea Sfintei Tradiţii, "bibliolatrie" vs "teologhisire", spiritualitatea monahală, problema "ecumenismului" sau cea a autorităţii în Biserică, ele revenind în chip recurent în textele scrise de-a lungul timpului. Nu este vorba însă de o repetiţie searbădă, făcută de un om care nu mai are ce spune, ci de repetarea în contexte noi a unor adevăruri veşnice, care trebuie mereu reamintite celor care le uită şi rătăcesc calea. De fapt, în loc să scrie, Racoveanu a preferat să "trăiască" în duhul învăţăturii Bisericii. Şi-a dorit mult să intre în monahism, chiar s-a retras o perioadă la mănăstirea Izbuc, unde şi-a făcut ucenicia spirituală sub ascultarea stareţului Atanasie Popescu. Vremurile l-au împiedicat să-şi ducă la bun sfârşit gândul, rămânând toată viaţa un teolog "laic" (de altfel nu s-a căsătorit niciodată). Mai mult, în locul producţiilor "originale", George Racoveanu a preferat să strângă mărturii despre un "Pateric românesc" sau să reediteze texte uitate ale spiritualităţii ortodoxe, lucru făcut cu umilinţa vechilor monahi care lucrau anonimi, întru slava Bisericii. Seducţia istoriei Legăturile cu Nae Ionescu, prestigiul deosebit de care se bucura pe plan teologic, l-au introdus pe George Racoveanu în atenţia liderilor Mişcării Legionare. Nu se cunoaşte precis dacă el a devenit sau nu legionar, este însă sigur că a fost un simpatizant al mişcării şi al lui Codreanu, considerând că Legiunea poate produce necesara "revoluţie" pe care majoritatea tinerei generaţii interbelice o aştepta în viaţa societăţii româneşti. Ideea unei "Mişcări Legionare" aducătoare a spiritului Evangheliei în viaţa naţiunii române şi atenuarea dimensiunii politice a acesteia au fost de altfel şi miza cunoscutei conferinţe din 15 martie 1943 (cu ocazia comemorării morţii lui Nae Ionescu) în faţa legionarilor din lagărul Buchenwald. Cu toate acestea, prin această conferinţă Racoveanu trădează tocmai ceea ce a afirmat de atâtea ori în "Predania". Discutând despre luptele împotriva ereziilor, Racoveanu a surprins faptul că au fost momente în istorie când o mână de preoţi şi credincioşi au trebuit să apere dreapta credinţă înaintea restului Bisericii cuprinse de apostazie. Constatare corectă, dar care trebuia completată cu faptul că în mod normal aceste dispute se rezolvau în interiorul Bisericii, orice amestec al unei forţe din afară conducând doar la noi frământări. George Racoveanu s-a lăsat sedus la un moment dat de ideea unora dintre legionari că biserica oficială şi-a trădat misiunea ei duhovnicească, iar Mişcarea Legionară este chemată să renască viaţa spirituală, pretenţie care nu poate conduce decât la dezvoltarea unui spirit sectar. Pornindu-se de la această idee, în perioada guvernării legionare, una din priorităţile noului guvern a fost "reforma" Bisericii prin intervenţia statului. Amestecul politicului cu chestiunile religioase a generat mari frământări, unii lideri legionari încercând de fapt să lovească în ierarhia Bisericii care refuzase să acorde gir necondiţionat unei mişcări cu o pronunţată componentă politică şi care nu reprezenta decât o parte a societăţii româneşti. Căutări pe drumul exilului În toată perioada guvernării naţional legionare, George Racoveanu a fost "consilier tehnic onorific" la Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, fiind delegat cu conducerea "Direcţiei Cultelor". Cu toate că a crezut şi el în misiunea salvatoare a Legiunii faţă de Biserică, Racoveanu s-a delimitat clar de cei care doreau răzbunare. Reforma Bisericii Ortodoxe, aşa cum o vedea Racoveanu, însemna sfârşitul amestecului politicului în viaţa Bisericii şi sprijinirea ei pentru a deveni o prezenţă cu adevărat activă şi autonomă în viaţa societăţii româneşti, fapt pe care regimurile politice succesive din România îl sabotaseră. Prăbuşirea răsunătoare a guvernării legionare a oprit toate aceste dezbateri şi frământări. Deşi a fost împotriva violenţei şi s-a dovedit o voce a echilibrului, George Racoveanu a trebuit să părăsească România în 1941, stabilindu-se după război în Germania Federală. A devenit un fruntaş al exilului, prin condei şi printr-o susţinută activitate organizatorică. Astfel, a fost director a două reviste, "Îndreptar" şi "Cuvântul în exil", membru, secretar sau preşedinte în următoarele organizaţii ale exilului românesc: "Societatea Academică Română (Roma), Uniunea Asociaţiilor Româneşti din Republica Federală Germania, Asociaţia Românilor din Germania de Sud, Asociaţia Creştin Socială Română din Republica Federală Germania, Institutul de cercetări şi Biblioteca românească din Freiburg. Sinoadele ecumenice şi unirea Bisericilor Pe tot parcursul exilului, preocupările teologice au rămas în centrul atenţiei sale. A fost un militant activ pentru crearea episcopiei ortodoxe române din Europa Occidentală sub oblăduirea episcopului Teofil Ionescu, aflat la rându-i sub ascultarea mitropolitului Visarion Puiu, singurul ierarh canonic al exilului românesc. Colaborarea la reviste cu români greco-catolici, precum monseniorul Octavian Bârlea, i-au pus în repetate rânduri problema teologică a relaţiei ortodocşilor cu greco-catolicii, şi în general a raporturilor Bisericii Ortodoxe cu Biserica Catolică. Acest interes a fost stimulat şi de dezvoltarea pe plan mondial a curentului ecumenic. Subliniind diferenţele dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă. În Biserică e mântuirea După o activitate intensă şi bogată, George Racoveanu a trecut la cele veşnice la 1 mai 1967 fiind înmormântat la Freising, în prezenţa a numeroase personalităţi româneşti din exil. Ocultat timp îndelungat pentru simpatiile sale legionare, Racoveanu a fost redescoperit în România postdecembristă prin contribuţiile sale pe teren teologic, de mare actualitate. Însă marea lui greşeală, care trebuie subliniată, a fost aceea că la un moment dat a crezut că "înnoirea" Bisericii se poate şi din afara ei, însă nici o organizaţie, oricât de "creştină" nu se poate substitui acesteia. De altfel, mulţi dintre simpatizanţii legionari au avut următoarea dilemă: ori legiunea este expresie a credinţei ortodoxe şi atunci, mai devreme sau mai târziu, ea trebuie să se topească fără rest în cadrele Bisericii, ori este o mişcare cu caracter naţional-politic şi atunci este diferită de Biserică, neavând nici un drept să-i stabilească acesteia calea. Răspunsul este unul singur, iar Racoveanu l-a spus în cele din urmă categoric: numai în Biserică este mântuirea.