Gingaşa întrupare a lemnului de la Ipatele
La Ipatele anevoie ajunge piciorul orăşeanului. Ţinând calea Iaşi-Vaslui, de la Scânteia trebuie să coteşti dreapta, pe un traseu ce nu te îmbie deloc să-l străbaţi. Toată osteneala piere ca prin farmec, odată ajuns. Căci chiar la intrarea în sat, sub un dâmboc de lut galben, se găseşte una dintre cele mai frumoase biserici de lemn ale Iaşilor.
Drumul, greu, încalecă, gâfâind, şei de deal, coboară în văi şi se aşterne, leneş, pe loc drept. Piatră spartă, hârtoape, zgrunţuri de pământ, urme ale asfaltului ce va fi domnit pe anumite porţiuni acum cine ştie când. Colbul te învăluie din toate părţile, avertizându-te că i-ai stârnit împărăţia. Până în satul pietrarilor, la Şcheia, maşina se tot opinteşte. Efortul drumului e compensat de priveliştile ce se iţesc la orizont. Straşnică înfăţişare are Moldova prin cotloanele sale neumblate!
De la Şcheia, însă, grozăvia drumului capătă înfăţişări ce te pun în cumpănă. Nici nu apuci să treci cu bine de primele gropi, săpate nemilos de şiroaiele ce se scurg către vale, că intri în altele. Nu te poţi orienta decât după reflexe şi instinct. Dintr-un hârtop în altul, întrebându-te, panicat, dacă mai ieşi la liman din locurile acelea, drumul, de doar 16 kilometri, durează mai bine de un ceas.
Toată spaima, toată osteneala adunate pe traseu pier ca prin farmec odată ce ajungi în Ipatele. Căci chiar la intrarea în sat, sub un dâmboc de lut galben, pe un platou de pe care poţi privi spre toate zările, stă, uşor gârbovită, bisericuţa de lemn. Jur-împrejur, cruci vechi, înnegrite de ploi, alăturea cu altele albe, mai noi, zugrăvesc, sub soarele blând al amiezii, un înduioşător portret al strămoşilor. Crengile unui nuc bătrân îmbrăţişează, ocrotitor, fragila bisericuţă. Totul e încremenit. O pace adâncă, netulburată, împresoară crucile şi locul, strecurându-se, ca într-o firidă săpată în trupul timpului, să facă loc veşniciei. „La prima slujbă pe care am săvârşit-o aici, de la prefacerea Darurilor până la sfârşit, eu n-am mai simţit nimic. Nici căldură, nici frig. Atât de intens am trăit momentul Liturghiei. E un loc binecuvântat. Am simţit şi eu, o spun şi oamenii din sat. Să vedeţi cum e aici în timpul unei slujbe: tot satul e adunat şi în biserică e o pace nepământeană“, povesteşte părintele Mihai Bărboşelu, paroh la Ipatele din 2007.
O istorie de două veacuri
Bisericuţa cu hramul „Sfântul Nicolae“ din cimitirul de la Ipatele a fost construită la 1805, lângă temelia uneia şi mai vechi, mistuită într-un incendiu. De fapt, legenda spune că prima bisericuţă de lemn din Ipatele ar fi fost schit de călugări. Mărturie stau uşile diaconeşti păstrate în actualul lăcaş, pe care nu sunt pictaţi Arhanghelii, aşa cum se obişnuieşte, ci Sfântul Cuvios Zosima şi Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, ca în vechile schituri.
O altă frumoasă legendă spune că undeva pe dealul Codrului, din apropiere, ar fi existat un schit care s-a scufundat. Pe locul lui stă astăzi un ochi de apă ce niciodată nu seacă, oricât de mare ar fi seceta ce se abate peste sat. Toate acestea arată o veche tradiţie monahală în vatra ipătenilor.
În bisericuţa de lemn din cimitir s-a slujit neîntrerupt până în 2005, când s-a sfinţit un lăcaş nou, de zid. De atunci, aici se mai fac doar slujbele de înmormântare şi Liturghia hramului.
Stilul arhitectural
Lăcaşul de la Ipatele este construit din bârne de stejar, cioplite din bardă, încheiate la colţuri în stâlpi de stejar şi aşezate pe o temelie de piatră de râu. Pentru îmbinări, peste tot au fost utilizate cuiele de lemn. La exterior, bârna a fost acoperită cu scândură de brad, pentru a proteja interiorul. Iniţial, acoperişul a fost de şindrilă, înlocuită, în decursul timpului, cu tablă. Pridvorul a fost adăugat ulterior construcţiei.
Odoarele bisericuţei
Înăuntru, ca şi afară, te copleşeşte o stare anume, pe care, oricât te-ai strădui, parcă nu ştii cum să-i dai contur din cuvinte. Stranele graţioase şi simple, chipurile prelungi ale sfinţilor, luminate cu economie de razele ce pătrund prin ferestruica îngustă, mirosul dulceag de lemn îmbătrânit, liniştea desăvârşită, totul pare a fi dintr-un tipar suspendat la graniţa timpului.
Bolţile cu nervuri delicate, peretele despărţitor dintre naos şi pronaos, sculptat cu migală, precum şi absidele dau măsura măiestriei lemnarilor ce le-au făurit.
În patrimoniul bisericuţei se păstrează sfinte daruri, decorate cu motive incizate, icoane vechi, precum şi stranele în care dintotdeauna au stat şi stau şi acum bătrânii satului.
Cea mai importantă podoabă este catapeteasma. De-o vârstă cu biserica, aceasta prezintă o pictură de o expresivitate cum rar mi-a fost dat să văd în altă parte.
Reparaţii şi restaurări
În decursul timpului, bisericuţa a suferit reparaţii în mai multe rânduri. Ultimele intervenţii serioase au fost făcute între anii 1992 şi 1993, când biserica a fost subzidită, temelia refăcută şi tălpile de stejar înlocuite. Tot atunci s-au făcut lucrări de restaurare a catapetesmei (pictura curăţată, foiţa de aur refăcută). O parte dintre icoanele vechi au fost, de asemenea, restaurate.
Astăzi, lăcaşul, deşi bine îngrijit, este în pericol din cauza alunecărilor de teren. Aşa că marele duşman al său nu-i nici timpul, nu sunt nici carii, ci e pământul acela lutos, care nu vrea să stea o clipă locului, mutând, spre vale, şi cruci, şi morminte, şi pereţii zdraveni de bârne. „Salvarea sa ar fi să o mutăm de aici. La un moment dat a existat un proiect de taluzare a dealurilor din jur, care a inclus şi refacerea monumentului. Dar n-au fost fonduri, evident. Acum soluţia cea mai bună ar fi să o mutăm lângă biserica nouă. Să vedem dacă vom şi reuşi“, spune părintele Bărboşelu.
Satul boierului Ipate
Prima atestare documentară a localităţii Ipatele se regăseşte în anul 1402. Pe atunci, satul purta denumirea de Mogoşeşti, după numele moşiei care aparţinea boierului Mogoş. Apoi, în secolul al XVIII-lea, această moşie a fost cumpărată de un alt boier, Ipate, după care, mai apoi, şi satul şi-a schimbat numele. Figura marelui voievod Ştefan e încă foarte prezentă pe aceste meleaguri, amintirea lui regăsindu-se în numeroase legende locale: „Se spune că în vremea lui Ştefan cel Mare, Fraţii Jderi îşi aveau pe aici, prin apropiere, la Stavnic (care înseamnă adăpătoare) grajdurile în care îşi ţineau caii pentru lupte. De fapt, toate dealurile de la Mironeasa încoace erau ale hergheliilor lui Ştefan. De asemenea, drumul domnitorului, de la Vaslui înspre Suceava, pe aici trecea“, povesteşte parohul Mihai Bărboşelu. Satul Ipatele se află la 40 kilometri distanţă de Iaşi, ţinând traseul ce duce spre Vaslui.