Grijă faţă de nevoiaşi la Parohia Tânganu

Trebuie să te așezi în locul celui de lângă tine care suferă pentru a înțelege că prin dragostea ta se poate vindeca sau alina. Căci adevărata dragoste vine doar din iubirea lui Hristos, care este puternică și veritabilă. Iar măsura mângâierii tale, din mângâierea Mântuitorului. Numai astfel datoria te face să lucrezi bine, iar dragostea să zidească frumos. În acest înțeles se construiește și legătura dintre părinții slujitori și enoriași în Parohia Tânganu, Protopopiatul Ilfov Sud, din Arhiepiscopia Bucureștilor.

Chipul social al României de astăzi se aseamănă din ce în ce mai mult cu o mască de teatru, în care un ochi râde, iar celălalt plânge. Imagine tristă, care ascunde sub poleiala ei nevoi, sărăcie, durere, boală, indiferență, răceală, egoism, abandon, rătăcire și câte alte fețe ale realității noastre nefardate. În acest prezent dezolant, a privi spre cel de lângă tine cu mângâiere, durându-te neputințele și bolile lui, devine un lucru pe care suntem pe cale să-l uităm definitiv. De aceea Biserica, cu posibilitățile ei limitate, luptă pentru ca noi să continuăm să rămânem în dragostea lui Hristos. Care este puternică și veritabilă. Efortul părinților slujitori din parohia ilfoveană Tânganu se înscrie în acest adevăr, care încearcă să facă din grija față de cel de lângă noi un adevăr al dragostei care zidește și bine, și frumos.

Nevoia de ceva mai mult

Părintele paroh Constantin Popescu, ajuns acum în prag de pensionare, slujește în această parohie din 1980, practic de când a fost hirotonit preot. Atunci a înțeles că trebuie să „înfieze” niște fii, alături de care să trăiască toată viața, și asta a și făcut. A slujit singur până în 2012, când i s-a alăturat părintele coslujitor Dorinel Panfil.

Parohia Tânganu, din comuna Cernica, are aproximativ 800 de familii, din care face parte și o importantă comunitate de etnie rromă, bine integrată. Creștinii se ocupă, în mare parte, cu agricultura de subzistență, dar mulți lucrează și în București. Pe plan local nu există firme sau instituții care să poată absorbi întreaga forță de muncă a satului. Ca peste tot în mediul rural românesc de astăzi, sărăcia și nevoile nu ocolesc nici această comunitate din imediata apropiere a Bucureștiului. Din această realitate socială s-a născut și ideea implicării mai aplicate a Bisericii în viața social-filantropică a comunității.

„Încă de la începutul implicării noastre în viața parohiei, ne-am confruntat cu problemele familiilor, mai ales ale celor de etnie rromă, care au foarte mulți copii și asupra cărora s-au făcut presiuni insistente din partea unor secte de a părăsi credința ortodoxă. Ele au rămas însă fidele Bisericii noastre, deoarece noi, preoții slujitori, ne-am comportat la fel cu toți enoriașii, indiferent de etnie. Ca și creștini, trebuie să avem mai întâi grijă de aproapele, și după aceea de noi. Mulți dintre acești oameni sunt foarte săraci, și asta este o realitate a localității. De aici și ideea de a face ceva mai mult pentru ei”, ne mărturisește părintele paroh Constantin Popescu.

Imediat după Revoluție, comunitatea a pus în practică dorința ei de a se ridica o casă parohială, în care preotul să locuiască permanent. „Timp de 10 ani s-a lucrat la construirea acestei case parohiale. Paralel însă am continuat să-i identificăm pe cei cu probleme sociale și să-i încredințăm familiilor cu posibilități mai mari pentru a fi ajutați. Apoi ne-am dat seama că avem nevoie și de un centru social în care ajutorul filantropic al Bisericii pentru familiile nevoiașe să se poată permanentiza și desfășura într-un cadru mai organizat, dimpreună cu celelalte activități culturale, școlare, educative etc., pe care în mod firesc le generează și le organizează astăzi Biserica în vederea, mai ales în mediul rural, a stopării abandonului școlar, fenomen deosebit de grav care afectează viitorul copiilor acestei generații”, ne mai spune părintele paroh. În acest sens, a dezvoltat o bună colaborare cu școala și cu grădinița din comunitate, cu care desfășoară diferite acțiuni comune: lecții de religie, cateheze, activități cultural-educative, sportive etc.

Zidind frumos și bine

Un creștin filantrop a dorit să ridice în curtea bisericii din localitate o clopotniță. Atunci s-a născut ideea ca aceasta să fie construită și integrată într-un complex mai mare, care să cuprindă și o cantină socială, o capelă, o bibliotecă și alte spații cu facilități necesare unei parohii a acestor timpuri. Lucrarea a debutat în anul 2012. De atunci s-au ridicat clopotnița, biblioteca și cancelaria și s-a turnat întreaga fundație a complexului social.

„Lipsa fondurilor și efectele crizei economice au făcut ca lucrările să stagneze însă o perioadă de timp. Am primit unele ajutoare de la Primăria Cernica, de care aparținem, Consiliul local destinându-le amenajării și înfru­musețării locașului de cult. S-a procurat astfel mobilier nou și s-a amenajat un sistem de încălzire a spațiului liturgic, rămânând să mai fie reabilitată pictura. La finele anului trecut finalizându-se acest proiect la nivel de comună, am reușit să obținem acordul de reînnoire și reautorizare a proiectului centrului social. Avem așadar speranțe ca pe lângă fondurile primite de la sponsorul inițial, cât de curând să obținem și finanțare de la Primărie, astfel încât, în această primăvară, să putem demara lucrările la capelă și la cantina socială. Toate aceste probleme legate de centrul social nu au stopat însă activitatea noastră filantropică și ajutorarea familiilor nevoiașe, a copiilor și a persoanelor în vârstă din comunitate, pe care le vizităm și le acordăm ajutoare constând în pachete cu alimente și cu alte bunuri, după modestele noastre posibilități. Cea mai mare parte din aceste activități este posibilă datorită sprijinului și implicării deosebite a părintelui coslujitor Dorinel Panfil, fost preot misionar în Italia, în acest fel de slujire a aproapelui în parohia noastră. Contri­buția personală a preoților slujitori este echivalentă cu satisfacția pe care o simte orice părinte când vede că poate să aducă bucurie copiilor săi. Aceasta este relația pe care am înțeles să o cultivăm cu enoriașii noștri, ea fiind preoția însăși. Așa se explică și faptul că, deși am apartament în București, eu locuiesc permanent în Tânganu, în ideea că nu-i pot «desfia» pe cei cărora le-am fost destinat a le fi păstor, pentru a-mi fie mie personal mai bine și mai comod. Și, cum ne spunea profesorul nostru de liturgică, părintele Ene Braniște, «transferul în preoție trebuie să fie cu totul și cu totul un lucru excepțional». Iar preoția înseamnă înființarea unei familii, care trebuie să dureze pe parcursul întregii vieți a slujitorului”, ne-a mai spus părintele paroh Constantin Popescu.

Iată cum, trăind real și înțelegând durerea aproapelui, la Tânganu, slujirea preoților față de aproapele se preschimbă în comuniune, iar dragostea lor frățească zidește frumos.