Grija nemuritoare a Bisericii pentru cinstirea eroilor

Însuși faptul că cinstirea eroilor în România este legată de sărbătoarea Înălțării Mântuitorului Hristos la cer proiectează comemorarea lor într-un plan ce nu ține numai de lumea aceasta. Mai ales pentru un popor creștin prin etnogeneza sa, rugăciunile și pomenirile pentru eroi săvârșite în prelungirea unei mari sărbători a Ortodoxiei au un înțeles teologic și spiritual firesc, așa cum ne învață Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: „Legătura dintre ziua Înălțării Domnului și pomenirea eroilor ni se arată prin faptul că Hristos S-a înălțat la cer după ce a trecut prin jertfă și a arătat iubire jertfelnică până la moarte. Nu există înălțare fără iubire milostivă, fără dăruire de sine, de aceea și eroii noștri sunt înălțați întru cinstire, pentru că s-au jertfit, au arătat dragoste și credință față de Biserică și neam”.

Îndoita relevanță pentru noi, spirituală și națională, este sporită și pecetluită în prezent mai ales prin jertfa zidirii Catedralei Mântuirii Neamului, închinată Înălțării Domnului și Sfântului Apostol Andrei, cu trimitere directă la încreștinarea românilor pe acest pământ și păzirea lui prin jertfa fiilor săi din toate timpurile. Catedrala Națională de astăzi recapitulează în măreția ei care va dăinui peste veacuri toată jertfa nemuritoare a eroilor din istoria spațiului românesc și mai ales sângele vărsat pentru unitatea românilor, începând cu Războiul de Independență din 1877-1878.

În timp, mărturiile față de cinstirea eroilor de către Biserică sunt nenumărate. Un teolog din trecut, devenit arhiereu îndată după această biruință a românilor, în noua treaptă ierarhică a fost cu atât mai mult preocupat de cinstirea ostașilor care se jertfiseră pentru neatârnarea Principatelor Române. Cu privire la eroii acestei mari izbânzi naționale, este de apreciat simțul anamnetico-patriotic cu care scria despre păstrarea memoriei lor Arhiereul-vicar Silvestru Piteșteanu (1838-1900): „Datoria morală și-o poate împlini Biserica, înscriind în sinodicile [lăcașurilor ei] pe cei căzuți în război ca niște martiri ai credinței și ai patriei. Să se înceapă a se pomeni la proscomidie timp de trei ani [numele lor], în toate zilele în care se va oficia Sfânta Liturghie. De aici înainte să se pomenească ca toți ctitorii de biserici în momentele destinate de Biserică pentru pomenirea tuturor celor adormiți întru nădejdea învierii”.

Iar pentru îndureratele familii ale ostașilor căzuți, mai propunea: „Datoria materială și-o poate îndeplini Biserica, rânduind cutii prin toate lăcașurile, cu inscripția: Cutia pentru ajutorul familiilor celor căzuți în războiul pentru credință și patrie, început în anul 1877”.

După Marea Unire, într-un raport al ministrului de război către suveranul României, în anul 1919, prin care justifica înființarea Societății „Mormintele Eroilor Căzuți în Război”, astfel era sădită profunda cinstire a eroilor români în conștiința urmașilor: „Această operă de recunoștință are un înalt rol educativ pentru gene­rația actuală și cea viitoare și [...] pentru a înfrumu­seța aceste morminte ce se găsesc răspândite în teritoriul României Mari și al lumii întregi”, ori așa cum spunea Patriarhul României Miron Cristea, un deceniu mai târziu, în 1929: „Pentru ca la lumina trecutului glorios, să pregătim temeinic viitorul sufletesc al Neamului”.

Pentru orice națiune, mormântul de erou și monumentul închinat acestuia au devenit piatră de temelie și sursă de revigorare a urmașilor.

În general, valoarea și inalienabilitatea cimitirului ca loc deosebit, sfânt, marcat mai ales de jertfa sângeroasă a luptătorilor, le aflăm încă din Vechiul Testament, de pildă în Cartea Ieremia, unde stă scris: „Și toată valea trupurilor moarte și a cenușii și tot câmpul până la pârâul Chedron, până la colțul Porților cailor, spre Răsărit, vor fi locuri sfințite pentru Domnul și nu vor mai fi niciodată nici pustiite, nici nimicite” (Ieremia 31, 40). Pământurile care adăpostesc în ele morminte nu se înstrăinează și nu se vând. În sensul păstrării și valorizării teritoriului unei comunități locale sau al unei națiuni întregi, un proverb evreiesc mai spune că „fiecare mormânt este un cui care ține pământul”. Jertfele soldaților martiri, în tot locul, ne arată că nu există libertate de neam fără cimitirele eroilor. „Pământul nostru-i scump și sfânt,/ Că el ni-e leagăn și mormânt;/ Cu sânge cald l-am apărat,/ Și câte ape l-au udat/ Sunt numai lacrimi ce-am vărsat”, sună versurile lăsate de George Coșbuc, dintr-o adâncă simțire pentru țăranul-erou și țara lui.

În rugăciunea specială ce se citește la pomenirea eroilor în ziua de Înălțare, despre luptătorii care s-au jertfit se aduce următoarea mărturie: „Sufletele acestora ca un nor de martori ne stau înainte și locurile unde odihnesc osemintele lor păzesc hotarele pământului patriei, iar cinstitul lor sânge adapă vlăstarul libertății noastre”.

La scurt timp după Revoluția din decembrie 1989, având ocazia să observe cu discreție și înțelegere o persoană care plângea în preajma unui mormânt din cimitirul Eroii Martiri ai Revoluției din București, cu deosebită profunzime spirituală și pricepere teologică, părintele profesor arhidiacon Ioan Caraza a consemnat, în revista Biserica Ortodoxă Română, o mărturie cu totul aparte: „Printre cei care, în zilele de pomenire a eroilor-martiri la noul cimitir de la Bellu, îi plângeau pe cei pierduți, putea fi văzută și o mamă tânără la mormântul unicului său fiu. Durerea ei era atât de mare, încât lacrimile nu-i erau de ajuns. Îmbrățișând crucea mormântului, «vorbea» cu el [...]. Fiul ei făcea parte dintre acei colindători pentru libertate, dintre acele suflete pline de dorințe de dreptate și de putere de jertfă care sfidau armele. [...]. Fiul cu care vorbea mama văduvă la mormânt nu a înviat, pentru că jertfa lui, ca și aceea a tuturor eroilor-martiri, are îna­intea lui Dumnezeu o menire mult mai mare, aceea de a trezi inimile oamenilor din somnul cel de moarte [...]. Morții sunt semnul că pe pământ e încă răutate și ucidere, că jertfele sunt singura putere de a întoarce inimile celor pierduți la Dumnezeu. După cum Hristos a semănat în lume învierea pe calea suferinței, tot astfel, pentru a-i trezi pe oameni la libertate și la adevăr, jertfa eroilor a fost singura cale. Crucea a fost calea prin care Hristos a omorât moartea, fiind simbolizat ca șarpele cel de aramă care, prin suferință, a atras și a câștigat inimile oamenilor pentru înviere. [...] Bucuria mamei care dialoga cu fiul ei la mormânt va fi, la învierea morților, ca și bucuria văduvei din Nain, după cum ne arată una din cele mai zguduitoare scene din Evanghelie”.

Despre cel mai nou cimitir de eroi, dedicat tinerilor bucureșteni care și-au pierdut viața în decembrie 1989, a fost publicată o lucrare-album documentar, apărută inițial în 1999, cu binecuvântarea fericitului întru pomenire Patriarh Teoctist și sub îngrijirea unui colectiv redacțional coordonat de părintele profesor Constantin Galeriu, care a consemnat și toate cele 293 de nume ale celor înmormântați acolo, în documentul așezat de patriarh sub piatra de temelie a bisericii alăturate, cu hramurile „Nașterea Domnului" și „Înălțarea Domnului".

La toate acestea, adăugăm și faptul că cimitirele eroilor înmormântați în alt pământ decât cel al patriei lor, indiferent de calitatea ulterioară a relațiilor diplomatice dintre statele aliate sau combatante, rămân ca niște „ambasade” sau simboluri ale respectului reciproc. Astfel, jertfa militarilor eroi continuă și dincolo de mormânt prin emanarea unei anumite armonii între țări și popoare, de care, în general, cel puțin la nivel diplomatic și mai ales bisericesc, se ține cont.