Grija pentru cel de lângă tine

Suntem încă la început de an şi e firesc să facem un examen pentru ceea ce este şi ar trebui să fie viaţa noastră de acum înainte în calitate de creştini, în primul rând. Nu cred că e bine să năzuim la vane idealuri, pentru că Hristos se mulţumeşte în fiecare clipă cu ofranda micilor noastre semne de iubire. Cel mai important ar fi să ne ţinem cu perseverenţă de un plan, de un program de viaţă: rugăciunile noastre zilnice, dublate de participarea la Sfânta Liturghie, un recurs mai des la Taina Sfintei Spovedanii, chiar dacă conştiinţa nu ne reproşează ceva grav, şi alte lucruri pe care le cunoaştem sau le putem învăţa din practica Bisericii. Ceea ce am rezumat mai sus este un minim de la care putem porni.

Toate acestea nu trebuie să devină norme rigide, compartimentate etanş, ci ele trasează un itinerar suplu, adaptat la viaţa noastră din iureşul acestei lumi, la serviciul nostru, la obligaţiile şi relaţiile sociale pe care nu e voie să le neglijăm, căci în aceste ocupaţii se va realiza întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Să nu uităm nici că esenţial nu este să faci multe lucruri, ci să te limitezi cu generozitate la cele pe care le poţi duce la bun sfârşit în fiecare zi. Şi încă un lucru: să nu uităm că suntem înconjuraţi de oameni. Dar pentru asta ar trebui să uităm puţin de noi. În această detaşare pe care Dumnezeu ne-o cere există un punct de o importanţă particulară: sănătatea. Mulţi dintre noi sunt tineri; traversează această etapă formidabilă de plenitudine a vieţii, care debordează de energie. Dar timpul trece şi uzura fizică începe inexorabil să se facă simţită; vin apoi limitele vieţii ajunse la maturitate şi, în final, infirmităţile, neputinţele bătrâneţii. În plus, în orice moment, nu contează care dintre noi poate cădea bolnav sau să sufere de o neputinţă trupească. Faptul că poţi fi oricând un candidat la un pat de spital te face conştient de cei care se află deja în această situaţie. Starea omului bolnav este una nu uşoară, mai ales dacă vorbim despre afecţiuni grave. Când suntem bolnavi putem fi obositori pentru cei din jurul nostru. Adeseori, cei suferinzi se plâng: "Nimeni nu îmi acordă atenţie, nimeni nu se gândeşte la mine, nu mă îngrijeşte nimeni după cum o merit, nimeni nu mă înţelege…" Şi astea, cu toate că de multe ori grija cu care sunt înconjuraţi e una susţinută. Însă cine ştie să treacă peste piedicile ridicate câteodată chiar de bolnavii înşişi imită gestul samarineanului milostiv care nu a abandonat pe cel rănit pe cale. Diavolul, întotdeauna la pândă, atacă din nu contează care poziţie, şi în boală, tactica lui constă în a crea un fel de psihoză care-l îndepărtează pe om de Dumnezeu, care face ca atmosfera, universul mental al bolnavului să fie cât mai sumbre, cât mai amare. Aşa se fură virtutea din unele suflete, cu excepţia celor care suportă suferinţa cu un curaj venit de dincolo de această lume. Uneori, în boală, cârtim împotriva lui Dumnezeu. Alteori primim sfaturi: Foloseşte-ţi self-control-ul! Şi tu nu ştii ce să faci. Să plângi pentru neputinţa ta, să râzi pentru neînţelegerea celor care ţi se adresează astfel. Salvarea pentru a scăpa din angoasă rămâne aceasta: Dacă voia lui Dumnezeu este ca şi cupa necazului, a încercării să ne atingă, să o acceptăm ca pe un semn al faptului că El ne consideră suficient de maturi şi copţi pentru a ne face să participăm mai intens la purtarea Crucii Lui mântuitoare. E nevoie într-adevăr de o pregătire îndelungată, exersată zilnic cu o sfântă renunţare la sine, pentru a fi gata să suportăm bucuroşi boala sau nenorocirile care se abat asupra noastră sau a celor din jurul nostru. Iar veritabila detaşare ne cheamă să fim generoşi cu fraţii noştri în suferinţă pentru că atunci vom fi darnici cu Dumnezeu însuşi, care a spus: "Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Mt. 25, 40).