HAND-ROM sau lecţia de smerenie pe care ne-o dau copiii

Le poţi ţine sănătatea în căuşul palmelor. Dar nu le poţi cuprinde cu privirea frumuseţea sufletelor. La Curtea de Argeş, o comunitate de copii şi tineri cu handicap se încăpăţânează să meargă înainte, să arate lumii că a avea o problemă nu înseamnă decât că trebuie un pic mai multă voinţă pentru a reuşi.

Intri pe poarta unei fabrici, ocoleşti clădirile şi ajungi la Centrul de zi "Marina". Treci pragul şi dai într-un hol măricel. Câţiva adulţi te urmăresc cu privirea. Nu te cunosc. Şi oameni noi nu prea vin pe aici... Sau dacă vin, vin din aceeaşi cauză ca şi ei. Copii, tineri cu handicap. Iar ei sunt fie părinţii, fie bunicii lor. Oare tu ce cauţi acolo? Ai fi putut veni să vezi ce înseamă "lumea lor", a copiilor şi a adolescenţilor cu dizabilităţi. Pentru că, după cum spunea o bunică întâlnită pe holurile centrului, "dacă ei nu au, nici nu îi interesează de noi. Ba, când ne văd copilaşii, scuipă-n sân, nu cumva să se ducă la ei, de parcă e vreun blestem, ceva care se ia!". O lume cu multe nevoi Intrând pe poarta Centrului de zi "Marina", al Fundaţiei HAND-ROM (acronimul de la Handicap România), pătrunzi într-o lume aparte. Lumea persoanelor cu dizabilităţi. Cu probleme mai mari sau mai mici, de ordin mental sau fizic, de multe ori chiar împreună, copiii Centrului "Marina" pot reprezenta înainte de toate un exemplu minunat despre ce înseamnă Voinţa, Dorinţa de a reuşi. Creştineşte, am putea spune că ei reprezintă încercările trimise de Dumnezeu familiilor lor, examenele sufletelor. Şi ştiţi ceva? Până acum n-a rămas nimeni repetent. Poate s-a mai dat vreo corijenţă, dar nici aceea prea des. "Marina" este un centru de suport educaţional pentru copiii cu Cerinţe Educaţionale Speciale (CES) din Curtea de Argeş şi comunele limitrofe. Beneficiari sunt 90 copii. Educaţia lor aici începe de la clasa de preşcolari şi până în clasa a VIII-a. De la copii la profesori, toţi par a fi speciali. Copiii sunt speciali prin nevoile lor, iar oamenii mari, prin calitatea umană. Nu oricine acceptă sau îşi doreşte să lucreze cu nişte elevi care, oricât de sârguincioşi ar fi, în câteva zile pot uita tot ce au acumulat într-o săptămână de şcoală. Ora de recitare La o masă, într-una din sălile de clasă, o profesoară încerca să convingă o fetiţă să-şi facă lecţia. Trebuia să... deseneze. Să umple o păginuţă dintr-un carneţel cu câteva culori. Mare lucru, aţi putea spune. Mare, vine răspunsul. Pentru problemele de ordin mintal ale fetiţei, atât se putea lucra pe acea temă. Încet-încet, cu privirea nesigură şi mâinile nu foarte dibace, copila încerca să urmeze sfaturile profesoarei. Încet-încet, pagina se umplea. Şi poate că acolo, în mintea copilei, se mai umplea un mic spaţiu lăsat gol de boală. Era totuşi un mic pas înainte. Într-o altă sală clasă, dăm peste clasa a IV-a. Mult spus clasă, căci nu erau prezente decât învăţătoarea, Elena, şi o elevă mititică, blonduţă. Sunt la ora de română. Diana, eleva cu trăsături fine, ochi frumoşi şi o pereche cochetă de ochelari, făcea un soi de traseu printre litere şi cuvinte şi, na! Se mai poticnea pe ici, pe colo. Şi ea are tot o dizabilitate de ordin mintal. Blonduţa s-a fâstâcit. Ce-or vrea şi oamenii ăştia mari, veniţi în vizită? Noroc că apare Tavi, colegul ei. Unde-s doi, puterea creşte, iar fâstâceala se împarte frăţeşte! Tavi, un băieţel mai hotărât, se aşază în bancă dornic să înveţe ceva nou! Are epilepsie, dar şi o altă problemă. Bunica lui ne spunea că, la trei ani, o semipareză care l-a ţinut ţintuit de pat câteva luni i-a şters tot din memorie, până şi mersul. Era din nou ca un bebeluş. Cum, necum, Tavi a trecut peste problemă şi acum este unul din elevii de frunte ai centrului. Împreună cu Diana, acum mai sigură pe ea, copiii încep să ne citească poezii. Fiecare are una preferată. Şi, dacă prima dată s-au mai împiedicat de nişte cuvinte apărute parcă peste noapte în poezia lor, a doua oară ne-au dat gata! Recitau ca doi... recitatori de meserie! Învăţătoarea zâmbeşte din priviri. Ştie că mâine e posbili ca ei nici să nu-şi mai aducă aminte că au citit vreodată poeziile acelea. Să fie noi pentru ei. Ar vrea însă şi ea să ştie altceva, ceva de la ei. "Lucrez de câţiva ani cu aceşti copii. Lucrez de drag cu ei. Poate uneori obosesc. Văd că munca este uneori peste puterile mele, iar ei acumulează foarte greu cunoştinţe. Îi învăţ să scrie, să citească, să socotească. Sunt nişte fiinţe mai deosebite, mai speciale şi trebuie să avem mare grijă cu ei pentru că sunt foarte sensibili. Sunt nişte copilaşi bolnavi. După atâţia ani de lucru cu ei, aş vrea să ştiu dacă ei mă iubesc, pentru că eu îi iubesc. De 15 ani lucrez cu persoane cu dizabilităţi. Aş vrea să ştiu dacă ei sunt conştienţi că noi îi iubim şi-i respectăm. Mie îmi place să cred că da", ne mărturiseşte răbdătoarea învăţătoare. 90 de copii, 90 de probleme Mai vizităm o sală de clasă, cea a elevilor mari ai centrului. Dăm peste elevii mari ai centrului. Sunt ei mari, dar nici problemele lor, din păcate, nu sunt mai mici. Când intri, privirea ţi se opreşte pe o tânără simpatică foc, dar ţintuită într-un scaun cu rotile. Din felul ei de a se exprima, realizezi repede că, pe lângă invaliditate, Larisa mai are şi deficienţe mintale. Puţin mai în faţă, ochii tulburi şi pierduţi ai unui adolescent îţi dezvăluie imediat problema lui. Este nevăzător şi are şi el probleme de ordin mintal. De fapt, toţi cei 90 de copii au probleme. Mai mari sau mai mici, de ordin fizic sau mintal. De la scaunul cu rotile al Larisei la Sindromul Down, epilepsie, autism şi multe altele. Te uiţi la ei, cât sunt de frumoşi, cât sunt de binevoitori unul cu altul, cât se ajută între ei. Dacă le mai şi asculţi dorinţele şi îi vezi cum se străduiesc, cum se luptă, şi cum totuşi nu pot face deocamdată atât cât şi-ar dori, parcă te cuprinde dezamăgirea... Dar, observând liniştea lor, împăcarea cu sine şi bucuria de a trăi, simţi că primeşti o lecţie de smerenie. Se pot ajuta între ei, dar şi pe alţii Profesoara de cultură civică şi religie, Mariana Petrescu, tocmai le vorbea despre mediu, despre protejarea naturii. Pe ei îi învaţă să apere mediul, iar ea încearcă să-i protejeze pe ei. "Când am auzit de organizaţia HAND-ROM, mi-am dorit să vin să lucrez aici. Am vrut să ajut, să fac ceva pentru copiii aceştia. Ştiţi câte au ei de oferit societăţii? Prin lucrările lor, ei pot dărui Frumosul. Pot oferi sprijin, ajutor. Cel puţin între ei se ajută foarte mult. Pot arăta ce înseamnă cu adevărat voinţa, viaţa, dorinţa de a reuşi să facă ceva bun. Am avut acum câtva timp un program în care s-au întâlnit cu mai mulţi elevi din învăţământul de masă. Acei copii, după ce au văzut situaţia acestora de aici, după ce au văzut voinţa şi hotărârea lor, s-au schimbat. Nu ştiu dacă definitiv, dar atunci nu mai conta prea tare dacă tăticul nu le ia ultimul tip de telefon, nu mai conta prea tare unde mai ies, pe unde să se mai plimbe. Noi încercăm să facem cît mai multe acţiuni. Când vom avea timp, ne dorim să mergem să curăţăm o zonă din oraş, să dăm un exemplu oamenilor. Ei sunt activi, le place să facă tot soiul de lucruri, păcat că nu avem resurse financiare suficiente pentru a putea realiza mai multe acţiuni. Ar fi bine ca autorităţile să se implice mai mult. Ne-ar ajuta foarte mult. Pentru că noi aici îi modelăm pe copii, îi învăţăm să fie oameni". Pe lângă caietul de cultură civică, elevii aveau la ei şi pe cel de religie. Profesoara îi învaţă să se roage, să-L cunoască pe Dumnezeu. Un "Tatăl nostru" răsare încetişor din piepturile lor. Elevul nevăzător spune rugăciunea cu ochii larg deschişi. Parcă îl caută pe Dumnezeu. Şi cred că, acolo în lumea lui, vede Ceva. Poate nu percep ei tot ce percepe lumea "normală", dar acolo, în lumea lor specială, ei sunt cumva liniştiţi. Conştientizează până la un punct problemele lor şi îşi doresc foarte mult să facă şi ei parte din lumea noastră, a oamenilor "normali". Iar oamenii normali, societatea, de cele mai multe ori îi dau deoparte, se feresc de ei, îi exclud. Oamenii inimoşi precum cei care au înfiinţat HAND-ROM, ori alte asemenea organizaţii, autorităţile în măsură să se ocupe de aceste aspecte îi pregătesc pe aceşti copii cu dizabilităţi pentru ceea ce se numeşte "incluziune socială". Dar se poate ea face cu adevărat? Degeaba sunt pregătiţi "handicapaţii", după cum s-a obişnuit societatea oamenilor "normali" să le spună, să intre în lumea noastră, dacă noi le închidem uşa. Dacă nu-i ajutăm, măcar să nu mai dăm cu pietre! "Sufletul tot îmi este rupt..." În holul mare, pe nişte canapele stăteau câţiva părinţi şi bunici. Aşteptau terminarea programului de şcoală al copiilor pentru a-i lua acasă. Aproape toţi erau cu feţele mohorâte. Problemele cotidiene le striveau gândurile, iar poverile, umerii. E ciudat, dar pentru ei bucuria vieţii o reprezintă tocmai copiii lor cu "probleme", greutăţile vieţii le vin din partea oamenilor de lângă ei. A fost nevoie doar de o întrebare a noastră şi lacrimile, durerile lor să prindă glas omenesc. Doamna Ica este bunica lui Tavi. Băieţelul cu poeziile... "Ca să creşti un astfel de copil cu asemenea probleme este extraordinar de greu. Marele necaz al familiilor de acest fel este că nu ştim din ce cauză au apărut copiii aşa, şi că nu suntem înţeleşi. Nu numai copiii noştri sunt marginalizaţi, dar şi noi, familia. Se uită la noi... cum să vă spun, cum erau pe vremuri cei pe care îi băgau într-o peşteră şi-i ţineau acolo, ca leproşii. Oamenii s-au înrăit aşa de mult, s-au creat distanţele astea mari între oameni. Sunt necăjită până la Dumnezeu. Eu nu m-am aşteptat niciodată că pot primi o astfel de palmă de la soartă. Mi-am crescut copilaşii foarte greu, dar Dumnezeu mi-a dat copii sănătoşi. Copii cu care m-am mândrit. Şi tatăl, şi mama lui Tavi sunt oameni de toată isprava. Sănătoşi şi apreciaţi la locurile lor de muncă, dar copilaşul li s-a născut cu probleme. A fost şi este cea mai mare durere pentru sufletul meu. El a fost diagnosticat cu o epilepsie refractară, rezistentă la tratament. Nu ştiu de ce, poate de la tratament, poate a fost greşit administrat, sau poate că problemele pe care le-a avut la naştere cu cordonul ombilical înfăşurat după gât, ori stresul mamei din timpul sarcinii... Nu ştim, dar sufletul tot îmi este rupt. Eu am luat copilul de la ei, l-am luat ca ei să poată merge înainte, să se poată reabilita. La trei ani, din cauza tratamentului, copilul a făcut o semipareză pe partea dreaptă. De la sfârşitul lui octombrie şi până în aprilie, el a stat nemişcat în pat! Am început atunci să merg la biserică. I-am făcut slujbe, masluri, l-am împărtăşit...ce-am ştiut şi eu, copilul s-a făcut bine. Când l-am văzut după atâta timp, era în fund, stătea pe oliţă. Atunci el a uitat tot ce învăţase timp de trei ani. O lua de la zero. Când te gândeşti că la un an şi ceva începea să cunoască cifrele... Iar după semipareză nu mai ştia nici să meargă. Acum învaţă, citeşte... Când a trebuit să reînnoiesc certificatul şi am făcut ancheta socială, doamna de la primărie şi-a bătut joc de mine. Mi-a spus: "Ştiu din surse sigure că acest copil stă mai mult la Bucureşti şi-l aduceţi aici doar când trebuie să luaţi banii!". Or, nepotul meu e în clasa a IV-a, şi-l aduc zi de zi la şcoală. Iar oamenii care sunt plătiţi de statul român să ne ajute ne sfidează, îşi bat joc de noi!" Atelierul meseriaşilor Fundaţia HAND-ROM a fost înfiinţată în 1999 de doi oameni de toate isprava, Costel Nicolae şi Daniel Donoiu. Doi oameni cu dizabilităţi, dar mai ales vizionari. Într-un orăşel precum Curtea de Argeş unde "părinţii nu-şi plimbau copiii pe stradă, era o ruşine pentru ei. Erau oameni care se opreau lângă persoanele cu handicap şi-şi făceau cruce", după cum ne spunea Elena Iancu, asistent social la Centrul "Marina" -, cei doi au înfiinţat fundaţia şi au pus pe picioare centrul de zi amintit. Mai târziu, observând degradarea învăţământului pentru persoanele cu dizabilităţi şi lipsa unor şcoli care să-i înveţe pe aceştia o meserie, lucru necesar pentru integrarea în societate, HAND-ROM a înfiinţat un atelier unde cei care termină studiile de opt clase la "Marina" să poată învăţa meseriile de lumânărar şi legător, ambele pretându-se a fi învăţate de persoane cu dizabilităţi. ▲ Cum a luat fiinţă HAND-ROM Costel Nicolae, omul care a pus bazele Fundaţiei HAND-ROM, are în spate o poveste pilduitoare. Iar munca sa şi a colegilor lui înseamnă pentru mulţi copii şi tineri din zona oraşului Curtea de Argeş o a doua şansă, dacă nu chiar prima, la viaţă. "Viaţa m-a dus spre acest drum. Am avut un accident de maşină foarte grav la începutul anilor â90. Pot spune că am învăţat să merg iar după doi ani. A fost o promisiune a mea. Dacă reuşesc să merg fără să fiu ajutat de cineva, voi face ceva pentru ai ajuta pe cei din a căror categorie făceam acum parte. Am avut ocazia şi am înfiinţat Fundaţia Hand-Rom. Am înfiinţat o fundaţie pentru ajutarea persoanelor cu dizabilităţi când la modă în România era să înfiinţezi ONG-uri ca să aduci maşini din afară! Prima dată am înfiinţat un punct de informare pentru persoanele cu dizabilităţi, iar apoi un atelier de pictură pentru tinerii cu handicap care mergeau în şcolile publice dar aveau tendinţa să abandoneze şcoala. Dacă în noiembrie 1999 am obţinut personalitate juridică, în vara lui 2000 au început să ne viziteze părinţi. Puneau diverse probleme: ce se va întâmpla cu copilul meu când nu voi mai fi eu? Unde să-l duc la şcoală?", ne-a spus domnul Costel Nicolae. Aşa a apărut Centrul de zi "Marina", centru de suport educaţional, înfiinţat de HAND-ROM în septembrie 2002 şi finanţat până în anul 2004 de reprezentanta UNICEF din România şi în continuare de alţi parteneri. La doar cinci ani distanţă, a apărut din necesitate un al doilea centru: Centrul de zi "Paraschiva", un centru de abilitare-reabilitare pentru copiii din Valea Doamnei, înfiinţat în iunie 2007, pe modelul Centrului de zi "Marina", în colaborare cu primăria comunei Pietroşani şi alţi parteneri (ISJ Argeş, reprezentanţa UNICEF din România). Beneficiari sunt 20 de copii.