Hanurile şi bisericile din incinta lor

Hanurile au apărut în Bucureşti încă din secolul al XVIII-lea, fiind în strânsă legătură cu nevoile negustorilor care voiau un loc în care să poposească şi să-şi depoziteze mărfurile. Hanurile erau de trei feluri: domneşti, mănăstireşti şi boiereşti, iar arhitectura lor constituia o curiozitate pentru călători.

George Potra în "Bucureştii de altădată" ne dezvăluie această faţă a oraşului care adună laolaltă hanuri şi biserici, negustori şi domni. Hanul lui Constantin Vodă De primele hanuri domneşti se leagă numele lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, care au avut ambiţia să ridice adevărate monumente în inima Bucureştiului. Constantin Brâncoveanu îşi dorea să calce pe urmele unchiului său, Şerban Cantacuzino, care ridicase cea mai frumoasă construcţie din vremea aceea, şi începe să caute un teren pentru construcţie în centru, un loc care să fie cât mai aproape de negustori şi de nevoile lor. Meşterii care au lucrat la acest han nu erau prea departe de modelul după care fusese construit Hanul lui Şerban Vodă. Ion Ghica ne dă o descriere generală: "Curţi mari, pătrate, cu ziduri înalte şi tari de jur împrejur, cu porţi groase de stejar, căptuşite cu fier, legate în piroane, şine şi lanţuri, cu clopotniţă deasupra gangului; în mijlocul curţii, biserica, ocolită de case tari de zid; compartimentele unele lângă altele, fiecare cu pivniţă adâncă, cu magazie boltită, cu uşi de fier scoase pe o galerie cu arcade, pe coloane de piatră, cu capiteluri pe deasupra, cu odăi, toate cu ferestrele şi uşile pe un pridvor, care ocolea hanul dintr-un capăt într-altul; totul în stil italian, tipul adoptat pretutindeni în arhipelag şi în Marea Neagră, pe unde genovezii aveau contoare". În faţa hanului era Biserica Stavropoleos, sfinţită în 1724, dar şi Biserica "Sfântul Gheorghe", căreia Constantin Brâncoveanu i-a închinat hanul. Ciuma alungase călătorii Brâncoveanu nu reuşeşte totuşi să ridice construcţia la nivelul Hanului Şerban Vodă pentru că aşezarea nu era tocmai bună şi marii neguţători nu aveau drum pe acolo. Potra dă şi un exemplu din 1792, perioadă în care bântuise ciuma în Bucureşti şi un chiriaş al Hanului Constantin Vodă fusese victima acestei molime. După moartea negustorului, egumenul Mănăstirii Văcăreşti cere o situaţie a hanului în care se arată că 12 odăi sunt închise şi 19 camere sunt locuite: "Se înşiruiesc 38 de nume, mai mult greceşti, care sunt chiriaşi de prăvălii, deci negustori şi simpli locatari. Între aceştia sunt negustori şi meseriaşi: cojocari, işlicari, cârciumari şi spiţeri". După cutremurele şi incendiile din secolul al XIX-lea, mai multe hanuri sunt dărâmate ca să nu reprezinte un pericol pentru locuitori, printre care şi Hanul lui Constantin Vodă, căruia i-a luat locul Palatul Poştelor, azi Muzeul Naţional de Istorie. Hanul Şerban Vodă Mai sunt şi alte hanuri renumite: Hanul Manuc, Hanul cu Tei, Hanul Bazaca, Hanul Galben, dar cel mai mult e lăudat hanul ridicat de Şerban Cantacuzino, care era, după Mircea Constantinescu: "Un soi de Intercontinental pe orizontală - etaj avea doar clădirea principală din fundul curţii interioare - cu siguranţă că atrăgea pe toţi, dar mai ales pe zarafi, marii bancheri ai epocii. Mai fiind el şi tare spaţios, municipalităţile, în succesiunea lor electorală, i-au permis să adăpostească nu doar călători, neguţători de mărfuri, ci şi aşezăminte ale spiritului civic. Astfel, aici a funcţionat o bucată de timp şi un pension, cu patru clase mari şi late, unde se învăţa taman ce trebuie cetăţeanului în cotidian, la casa lui: gherghef, pian (a cărui prezenţă, într-un unic exemplar, e semnalată de Ion Ghica, alături de o harpă, tot unicat, încă de la 1810), puţină aritmetică, ceva desen şi spontană caligrafie. A fiinţat, tot aici, şi-un cămin pentru fete sărace, având capacitatea de o sută de locuri. Programa de învăţământ e mai greu de precizat! Tot la Hanul lui Şerban Vodă s-a întâmplat să fie adusă prima maşină cu aburi văzută, mai exact, nemaivăzută de bucureşteni". Hanul Sfântul Gheorghe O descriere a hanului şi a Bisericii "Sf. Gheorghe-Nou" o dă şi D. Caselli despre pictorul D. Raffet (1804-1860), care ne-a lăsat o frumoasă litografie: "Litografia pe care o dăm aici înfăţişează la mijloc biserica. La spatele bisericii, atât la dreapta, cât şi la stânga, se vede Hanul Sfântul Gheorghe, cu cerdacul şi chiliile sale, în care se adăposteau, păzite cu lacăte, mărfurile toptangiilor. Un şir de peste 20 de droşti vechi cu oiştea rezemată de pământ se văd între zidul bisericii şi han. Câţiva boieri îmbrăcaţi cu antereu şi în cap cu giubele sunt întâmpinaţi de ţărani. Doi dintre boieri stau de vorbă cu un ţăran şi o ţărancă, care are un prunc în braţe. Lângă dânşii, alţi doi ţărani cu căciulile în mână sărută mâinile altor doi boieri. În colţul din stânga se vede un ţăran sacagiu care mână de căpăstru calul care e înhămat la sacaua cu apă. Biserica e fără turle şi se vede foarte încăpătoare. În faţă are pridvor cu o scară cu cinci trepte. Pridvorul are 14 coloane, meşteşugit lucrate, care îi dau o înfăţişare frumoasă. Deasupra coloanelor este stema Ţării Româneşti". Construcţia lui Manuc-Bei Nu toate hanurile purtau hramul unei biserici, de pildă Hanul Manuc a fost construit de armeanul Manuc-Bei, care se ocupa cu negoţul la bănci. El a proiectat hanul ca pe unul care să fie cu totul deosebit de cele domneşti sau mănăstireşti, iar arhitectura era de modă, mai nouă, sau, cum spunem azi, avea o tendinţă comercială: scări largi de lemn cu ornamente, cu galerii sculptate şi arcade monumentale, cu subsol şi etaj: "La subsol se găseau 15 pivniţe mari, boltite; la parter se aflau 23 de prăvălii, două saloane mari, 10 magazii, 16 camere de servitori şi bucătari, 4 odăi laterale şi un tunel în care încăpeau 500 de persoane, în vreme de primejdie; la etaj se aflau 107 odăi pentru locuinţe şi birouri. În mijlocul curţii, pavată cu piatră de râu, se afla o cafenea cu toate dependinţele ei şi o grădină jet dâeau". Alte hanuri şi "noutăţile" lor Bisericile erau aşezate în interiorul hanurilor sau lângă acestea, cum a fost Hanul Sfântul Gheorghe-Nou, lângă biserica cu acelaşi nume, Hanul Simeon, Hanul Toptangiilor, Hanul Grecilor, lângă Biserica Grecilor, Hanul Sfântul Ioan cel Mare, alături de o biserică cu nume identic, Hanul Colţei, lângă Biserica Colţea, Hanul Sfânta Ecaterina lângă Biserica "Sfânta Ecaterina" etc. Dacă la Hanul Şerban Vodă bucureştenii văd prima maşină cu aburi, la Hanul Roşu, în 1849, se aduce prima râşniţă de cafea în Bucureşti.