Histria, crucea din calea veacurilor

„Tradiţia apostolică a fost transmitere din viaţă în viaţă şi din faptă în faptă“, spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul. O întrupare a acestei continuităţi pe pământul vechii Scythii Mici este Mănăstirea Histria, din judeţul Constanţa, care se racordează firesc, deopotrivă cu viaţă şi faptă, la tradiţia apostolică şi la lumea mileniului III. Ea s-a aşezat cruce în calea veacurilor rodind lumină, rânduială şi adâncă trăire ortodoxă. 

 

Există o formă ce dă concreteţe metaforei ce adună veacurile la un loc, unind trecutul cu prezentul într-o vie şi unică percepere: drumul. De aceea, niciunde nu poţi ajunge decât parcurgând un drum. Prezentul este un capăt de drum. A înălţa o mănăstire în acest capăt de drum implică dragoste şi responsabilitate, căci nu numai locul în sine, ci şi perspectiva veacurilor trebuie să justifice alegerea.

Mănăstirea Histria, cu hramul „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul“, din Arhiepiscopia Tomisului, s-a aşezat cu temelia la drum. La drumul de piatră care uneşte oraşul Constanţa de Tulcea, în apropierea lacului Nuntaşi. La numai 7 km se află Histria, cetatea întemeiată la anul 657 î.Hr. de către coloniştii greci, una dintre cele mai vechi aşezări de pe teritoriul României. Dar tot prin acest loc trece şi celălalt drum, cel care uneşte spiritual trecutul creştin al cetăţii - important centru monahal şi episcopal ce îşi mărturiseşte astăzi tradiţia şi începutul apostolic prin ruinele celor şapte bazilici paleocreştine din secolele IV-VII d.Hr. descoperite între zidurile ei - cu noi, cei care trăim în acest prezent. Lor se adaugă apoi drumul simbolic pe care părintele protosinghel Ioil Cuzdriorean, stareţul mănăstirii, l-a străbătut de la „Peştera Sfântului Andrei“, unde a fost călugăr, la Histria, refăcând, după mai bine de două milenii, posibila cale pe care a străbătut-o însuşi primul apostol al Mântuitorului.

 

În 2004, la 20 iulie, pe un teren donat de familia constănţeană Viena şi Aurel Gropoşină, s-a sfinţit locul de mănăstire, iar mica obşte a început nevoirea şi săvârşirea slujbelor într-un cort militar, lângă un uriaş lan de grâu dat în pârg, din marginea şoselei, vestind ceasurile de rugăciune cu o toacă improvizată dintr-o jantă de maşină. În timp, s-au ridicat o clădire cu un etaj, care încorporează paraclisul, trapeza, stăreţia, chiliile monahilor, bucătăria, apoi altarul de vară, pangarul, atelierul, fântâna, s-au plantat pomi fructiferi. În primăvara lui 2006, a început ridicarea bisericii mari, a cărei piatră de temelie a fost pusă de Înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, la 19 iulie 2007, astfel încât mănăstirea să se preschimbe ea însăşi în drum şi să transmită tradiţa apostolică mai departe, din „viaţă în viaţă şi din faptă în faptă“.

Locul poartă frumuseţea pustiei în care s-au nevoit călugării histrieni veniţi de la Halmiris, Niculiţel, Dinogeţia, Constantinopol sau Capadocia, tăcerile vestiţilor călugări sciţi, lucrarea cuviosului ierarh Paternus al Tomisului, în timpul păstoririi căruia Dobrogea s-a umplut cu peste 100 de bazilici şi bisericuţe, tumultul vieţii dintre zidurile cetăţii în care coloniştii convieţuiau cu localnicii geto-daci, ecourile Miletului, Rhodosului, Corintului sau Atenei, care îşi trimiteau aici corăbiile încărcate cu ulei de măsline, vinuri fine şi vase de ceramică, pentru a se întoarce acasă cu grâul, peştele sau mierea dacilor. Aerul tremură de sunetul bătăliilor purtate de localnici cu hunii, avarii şi slavii pe durata secolelor IV, V şi VI. Şi, dacă eşti atent, ai putea descoperi chiar paşii Apostolului Andrei, sau pe cei ai Sfinţilor Casian şi Gherman care, poate chiar de aici, de la Histria, s-au îmbarcat pe corabie plecând spre Ţara Sfântă, să se desăvârşească în ale trăirii în Hristos...

 

„Când am venit aici, toată valea care se vede era numai grâu. Parcă erau palmele Bunului Dumnezeu poleite cu aur. Aşa se vedea. În afară de această poveste a începutului nostru la Histria, rămân înaintaşii, pentru care cred că ne-ar certa Dumnezeu dacă i-am da uitării. Ei s-au nevoit şi s-au jertfit pentru neam, pentru credinţă, aici, la doi paşi de noi. Suntem o obşte de opt vieţuitori, la început de drum, şi despre slujirea noastră în acest loc nu pot să vorbesc decât cu dragoste şi cu frică de Dumnezeu. Tot ce s-a ridicat s-a făcut numai cu munca monahilor şi cu sprijinul credincioşilor. Ne bucură faptul că suntem vizitaţi de credincioşi de la Constanţa, de la Năvodari, de la Kogălniceanu, Tulcea, Babadag şi din alte localităţi şi credem că, negreşit, duhul Sfântului Apostol Andrei lucrează din plin şi aici, ca în toată Dobrogea de altfel. Acest fapt ne dă putere, evlavie şi ne întăreşte în credinţă. Pentru mine, care sunt din Ardeal, şi care am intrat ca novice într-o mănăstire moldovenească în 1992, este clar că Bunul Dumnezeu a rânduit să ajung în Dobrogea. Dacă aşa a hotărât El, trebuie să primesc cu bucurie crucea pe care mi-a pus-o pe umeri Hristos şi să merg înainte“, ne-a mărturisit părintele protosinghel Ioil Cuzdriorean, stareţul mănăstirii.

 

Din acest loc am plecat mai departe, spre alte altare ale Dobrogei, cu siguranţă mai încărcaţi de dulceaţa drumului descoperit aici, prefăcându-ne şi noi în drum de cuvinte pentru cei care doresc să se închine la Histria şi să spună, deodată cu călugării de aici, „Sfinte Prorocule Ilie, noi toţi te avem grabnic mijlocitor înaintea Atotputernicului Dumnezeu, pe Care roagă-L să caute cu milostivire la toate patimile, necazurile şi neputinţele noastre...“